Translations

A ONU, a imigração, a tolerância e o prefeito de Cuiabá

Parece que a Organização das Nações Unidas (ONU) substituiu a Santa Sé como centro de representação do Bem neste mundo tão mau e censurável. O último preceito anunciado da bem-aventurança que nos chega de Nova Iorque (!) já mereceu destaque de editorial num jornalãozinho de Cuiabá. Trata-se da pregação em favor da “Tolerância” ante o “necessário” acolhimento das massas de migrantes que a elite global tange como a um rebanho conforme seus interesses. A campanha de manipulação psicossocial integra-se na estratégia de criação de uma ordem supranacional para plasmar o mundo à imagem e semelhança da casta global. O projeto de poder envolve uma espécie de cristandade invertida de legebetistas, toxicômanos, “antirracistas” e toda sorte de grupos minoritários de marginais e descontentes capazes de produzir desagregação social. No trono de São Pedro pós-moderno estaria assentado o especulador judeu George Soros, o “bom burguês” dos esquerdizoides. Para a dissimulação desses diabólicos desígnios, a Unesco associa a tudo isso, muito natural e candidamente, a data de 16 de novembro como o “Dia Internacional da Tolerância”.

Entrementes, na realidade do cotidiano do Brasil, como em todo o planeta, todo o mundo é racista. O racismo não é só coisa de branco ou moreno, mas também, e principalmente, de negros. O racismo negro é teoricamente antibranco, quando formulado em termos teóricos na academia. Os “representantes” de movimentos negros cultuam a memória lendária de Zumbi, buscam exaltar a “consciência negra”, negam que haja diferenças inatas entre as raças, dizem que o negro é lindo… mas se casam com gente branca!

Ora, por que um país de consciência branca deveria se preparar para “acolher” populações negras? Por que a hipocrisia de intelectuais universitários, militantes diversos e editorialistas da imprensa deveria ser imposta à população da capital de Mato Grosso, a todo o Brasil, à Europa, ao mundo inteiro? Respondem os santarrões politicamente corretos que assim se comportam as pessoas boazinhas. Dizem também que o Lobo Mau é racista. Querem nos fazer acreditar que todo imigrante é Chapeuzinho Vermelho. Sabemos, entretanto, o que Chapeuzinho fez com o Lobo Mau no Haiti, por volta de 1800.

Vem da ONU o apelo para que vivamos todos juntos, fraternalmente, no seio de Pachamama, num mundo sem fronteiras. Uma pregação linda, espiritualmente muito elevada, tão elevada que acaba no mundo da Lua. Essa mesma mensagem, por incrível que pareça, é veiculada em toda parte, por todos os meios, o tempo todo e a pretexto de tudo. Está nos livros, nos cinemas, na televisão, nos caixas eletrônicos, nos cartazes de rua, está no editorial de A Gazeta, jornal de Cuiabá, do dia 22 de novembro de 2018. O texto representa um tapa na cara dos leitores desse jornal. É como pedir a palestinos para que se convertam ao judaísmo. Nossa sensibilidade psicossocial recebe a invasão alógena como a carne recebe a faca. A carne não pode tolerar a faca. (Felizmente Bolsonaro não morreu.)

A ONU, o que é, afinal? A ONU é um clube dos vencedores da Segunda Guerra Mundial para continuar a guerra por outros meios. A propaganda diz que seu objetivo é manter a paz e a harmonia entre as nações. Eles querem a paz, realmente, mas fica faltando esclarecer um “detalhe”: a paz só se justifica como condição de manutenção do poder deles. Por isso não defendem a paz na Líbia, nem na Síria, tampouco no Irã ou em tantos outros lugares onde a guerra pode ser mais atraente. Pela mesma razão não quiseram a paz que lhes ofereceu Hitler em 1939, depois de tomar a Polônia. Se aceitassem, a Guerra teria começado e terminado com a invasão da Polônia. Não queriam a paz; queriam o mundo todo para si.

Os mentidos mentores da ONU passaram a querer a paz só em 1945. Nesta triste data os donos do mundo venceram a Guerra. Então enforcaram seus inimigos, depois de devidamente diabolizados, e ainda transformaram a poderosa Alemanha de Hitler na colônia judaica que sionistas ainda hoje parasitam. Transcorridos mais de 50 anos de doutrinação antinacional na Alemanha, a própria dirigente (anti)alemã, Angela Merkel, entrega as mulheres de seu país aos estupradores de todo o mundo na farra da imigração.

Agora os porta-vozes de George Soros em Cuiabá pedem que acolhamos os invasores do Haiti em nome da “tolerância”. Tanta abertura à diversidade não deve sair barato. Aliás, quanto a Prefeitura dá para os haitianos da Pastoral dos Migrantes? Os municipários ganhamos tão pouco. Em vez de mandar recurso público para o Haiti, o prefeito deveria empregá-lo para pagar melhores salários aos seus servidores.

___________________________

Autoria: Chauke Stephan Filho: mato-grossense nascido em Cuiabá em 1960. Estudou Sociologia e Política na Pontifícia Universidade Católica do Rio de Janeiro (PUC/Rio), Português e Literatura Brasilesa na Universidade Federal de Mato Grosso (UFMT) e cursou também Educação (pós-graduação) na Universidade de Cuiabá (Unic). Dedica-se ao estudo da sociologia do racismo e de conflitos afins como servidor da Prefeitura de Cuiabá. Nesta mesma Prefeitura, presta serviços como revisor de textos. É colaborador de The Occidental Observer.

 

Covid et pandémie : la dictature du bien-être comme méthode de surveillance politique

Docteur en philosophie, polyglotte, diplomate aux États-Unis et politologue, le Croate Tomislav Sunić livre à nos lecteurs ses réflexions sur les pandémies et le contrôle social.

Polémia

Maladies contagieuses

Les maladies contagieuses sont un fait de la vie, même à l’ère de la médecine avancée. Toute maladie de ce type est susceptible d’être étiquetée pandémie si un homme politique fort ou une institution supranationale décide de l’étiqueter comme telle. Tout comme nous sommes maintenant habitués à l’autocensure académique et à la police de pensée secrète qui scrute notre langage en ligne ou nos conférences hors ligne, nous observons également la montée des équipes de santé surveillant notre vie quotidienne, nous enseignant ce qu’il faut manger, comment avoir des relations sexuelles sans danger, comment rester éternellement jeune et comment combattre la vieillesse. Ne pas se conformer à ces règles thérapeutiques et hygiéniques vous classe comme un hérétique indigne de participer à ce que l’on appelle pompeusement la société civile.

Dommages physiques et psychologiques irréparables

Les pourvoyeurs de la récente pandémie de Covid et ses commissaires de l’OMS qui font peur, y compris leurs acolytes politiques aux États-Unis et dans l’UE, semblent s’être temporairement retirés de l’écran radar. La nouvelle marque de leur progéniture mondiale, cependant, avec plusieurs bienfaiteurs de santé autoproclamés, et encore moins des guerriers de justice sociale, pourrait cependant réapparaître à l’horizon, si les circonstances politiques le nécessitent.

Qui a encouragé les confinements en 2020 au lieu de s’en tenir à des mesures d’isolement modérées et ciblées pendant la propagation du Covid ? Qui était la personne chargée au sein de l’OMS d’expliquer en langage simple l’étiologie de cette maladie virale ? Fuite d’un centre de recherche chinois sur le gain de fonction ? Nous savons encore peu de choses des principaux acteurs qui ont ordonné la répression massive organisée à la faveur du Covid, causant des dommages physiques et psychologiques irréparables à la vie de millions de personnes, en particulier les écoliers et les petites entreprises, sans parler des ravages économiques. Une fois le confinement pandémique levé en 2021, les personnes qui craignent ce virus ont fait preuve de sagesse pour éviter qu’il ne devienne viral.

Les médecins, les scientifiques biomédicaux, les biologistes et les généticiens peuvent certainement affirmer avec fierté que leurs domaines de recherche, contrairement à ceux des sciences sociales, sont de nature empirique et peuvent souvent être facilement vérifiés scientifiquement. Comment se fait-il pourtant qu’un nombre important de leurs collègues dissidents aient rejeté le récit apocalyptique de la maladie présumée la plus mortelle au monde ?

Mais de nombreux généticiens comportementaux et sociobiologistes du monde universitaire sont confrontés à une situation bien pire. Lorsqu’ils remettent en question les traits héréditaires ou raciaux innés qui déterminent le comportement de nos politiciens et faiseurs d’opinion, ils courent le risque d’être confrontés non seulement à une guerre juridique diabolisante, mais même à une peine de prison. Sur la base de leurs preuves empiriques largement ignorées sur nos défauts ou nos forces héréditaires, nous pouvons faire une hypothèse éclairée sur la façon dont les « chromosomes criminels » prospèrent chez nombre de nos politiciens élus et faiseurs d’opinion.

Fondamentalement, la peur du Covid, lorsqu’elle a commencé il y a plusieurs années, a ouvert la voie dans l’UE et aux États-Unis à la reconstitution de l’ère soviétique lorsque le scientifique stalinien Trophime Lyssenko exposait sa théorie sur la façon de faire pousser des oranges dans le cercle arctique et de transformer un Homo sovieticus à faible QI en un scientifique de l’astronautisme. Les mêmes oukases communistes surréalistes sont toujours bien vivants aujourd’hui dans l’enseignement supérieur et l’arène politique réglementés par la discrimination positive aux États-Unis, où les prises de décision imposées par la DEI sont principalement menées par des imbéciles qui détestent l’idée d’une méritocratie.

Nous n’avons pas besoin d’entrer dans le domaine dangereux du freudo-marxisme ou de la scolastique CRT qui rejette depuis des décennies l’étude des différences raciales ; nous pouvons plutôt citer le dramaturge Molière, dont les pièces satirisent des charlatans se faisant passer pour des surhommes médicaux capables de guérir toutes les maladies physiologiques et politiques. Compte tenu des divergences entre les scientifiques de haut niveau sur l’utilité du dernier confinement lié à la pandémie de Covid, on peut légitimement se demander si nous ne devrions pas maintenant nous tourner à nouveau vers les homéopathes médiévaux ou les marchands d’huile de serpent pour des pouvoirs curatifs plus efficaces. La confiance dans l’establishment médical a disparu.

C’est toujours le dogme politique dominant, le mythe politique et l’esprit du temps dominants qui déterminent l’approche des sciences naturelles, jamais l’inverse. Les chercheurs en sciences sociales et les avocats sont dans une position encore plus délicate ; s’ils veulent rester dans le secteur éducatif ou juridique, ils doivent obéir au dogme actuel selon lequel les influences environnementales sont tout le jeu et rejeter le rôle des gènes dans l’étude du comportement politique de leurs clients ou accusés. S’ils se concentrent trop sur le rôle des chromosomes criminels dans le comportement politique, ils n’obtiendront pas de titularisation et pourraient être qualifiés de racistes incorrigibles ou de suprémacistes blancs proverbiaux.

 

De Big Brother à Big Mother

Retour au corps, ou plutôt, retour au langage corporel qui est devenu une nouvelle religion dans notre « état thérapeutique et maternel » élargi. Cette expression a été utilisée par l’auteur américain Christopher Lasch et quelques autres philosophes dissidents comme le regretté auteur français Jean Baudrillard et Alain de Benoist. Au lieu du Big Brother orwellien, la Big Mother émerge avec ses ordonnances transgenres postulant le dogme que les identités biologiques sont des constructions sociales éphémères qui peuvent être changées ou remplacées à volonté. De plus, nous avons été témoins au cours des dernières décennies de la croissance d’une nouvelle pandémie dangereuse, une pandémie culturelle de la « guerre des regards » entre les politiciens et les célébrités, chacun prétendant que sa propre couleur, Leur taille, leurs aptitudes motrices et leurs traits phénotypiques les rendent nettement supérieurs à leurs adversaires. Il était une fois, une personne noire obèse était considérée comme malade et avait besoin d’un traitement hospitalier ou d’un régime de perte de poids radicale. Selon le dogme de la construction sociale véhémente, l’obésité est maintenant considérée comme une question de mode de vie qui peut aider provisoirement une personne à prendre le surpoids du statut de célébrité lors d’une audition cinématographique. En outre, si un aspirant politique blanc veut, aux États-Unis ou dans l’UE, être jugé favorablement, il doit auparavant approuver les récits de victimisation des électeurs non-blancs ciblés tout en multipliant dans son entourage d’individus de sexualités, perspectives et apparences raciales différentes.

Le même mimétisme viral peut être observé lors d’un duel télévisé entre candidats à la présidence, les spectateurs étant contraints de se concentrer davantage sur les prothèses de leurs candidats préférés et moins sur leurs politiques respectives. Sous le couvert du scientisme, un nouveau totalitarisme est en train de se former, recourant à des méthodes de surveillance politique beaucoup plus élégantes, mais fatales, que celles imaginées par le système communiste.

Dans la description du processus de « covidification » dans l’état thérapeutique, l’autocensure des scientifiques et des dirigeants politiques devient la règle non écrite. Alain de Benoist le voit ainsi : « Le type humain dominant d’aujourd’hui est le narcissique immature qui ignore toutes les réalités autres que la sienne, et qui désire avant tout satisfaire tous ses désirs. Ce type d’être humain infantile, à l’orientation libérale-libertaire prévisible, est parfaitement en ligne avec le Système. … Ce qui suit est une civilisation thérapeutique centrée sur le “moi”… » Un homme d’État prend des décisions, donne des ordres et des réquisitions. Macron, cependant, s’appuie sur les conseils d’« experts » qui, en règle générale, ne sont jamais d’accord.

Les prédictions de jugement dernier concernant des dizaines de millions de décès liés au Covid ne se sont pas réalisées. Les décomptes officiels des cadavres dus au Covid sont toujours rappellent davantage le livre de l’Apocalypse qu’un bilan comptable. C’est un truisme que de constater que les experts en sciences sociales ne s’accordent presque jamais sur leurs théories respectives d’amélioration du monde mais on pourrait s’attendre à ce que les scientifiques soient plus sérieux. Or, de nombreux experts du Covid ont divergé sur l’origine et le traitement du coronavirus, tout en se surpassant à la télévision avec leurs égos de la taille de la cathédrale de Zagreb.

Serment d’Hippocrate ou Serment Hypocrite ?

Cela nous rappelle Molière et sa description du médecin imaginaire parlant à son patient imaginaire, les deux projetant leur faux double et les deux supposant que leur mensonge ne sera pas détecté par l’autre partie. Un personnage de la pièce de Molière décrit ainsi le médecin Purgon (dont le nom pourrait bien être affiché aujourd’hui sur internet comme un mème enfant pour Pfizer Inc. au purgatoire): «Il (Purgon) a dû tuer beaucoup de patients pour faire autant d’argent. » A quoi un autre personnage de la même comédie répond : « La plupart des gens meurent à cause du remède, pas de la maladie. » On se demande si des milliers d’experts de la Covid ont pris le Serment Hypocrite au lieu du Serment d’Hippocrate…

Les cas de tromperie sont nombreux, non seulement dans les sciences sociales mais aussi dans les domaines des sciences naturelles. L’étude de la génétique comportementale, lorsqu’elle est combinée aux sciences sociales, pourrait nous aider à mieux saisir le drame humain, notamment en observant la psyché des décideurs dans un état d’urgence. Cette approche est toutefois strictement évitée dans les départements de sciences sociales, tant aux États-Unis qu’en Europe, où l’idée prédominante est que tous les gens sont égaux — et donc disponibles — à volonté. Il n’y a pas si longtemps, l’obsession communiste multiethnique, multiculturelle et égalitaire avait ce Lalaland fictif à l’affiche tous les jours en Europe de l’Est et en Yougoslavie — avec des résultats catastrophiques.

En invoquant des pandémies surréalistes et fictives, ou le mythe désormais populaire de la prétendue pandémie montante du fascisme de droite, un politicien peut toujours être tentant. Il peut être utile pour réprimer toute forme d’hérésie politique. Avec l’ère du Covid, nous ne sommes plus dans le domaine de la science, mais dans le département de démonologie.

Tomislav Sunić
21/10/2024

Johann von Leers (1942): Antagonisme Judéo-Islamique des Origines

Johann von Leers (1942): Antagonisme Judéo-Islamique des Origines

Judentum und Islam als Gegensätze”[1], apporte un éclairage intéressant sur les débuts de l’islam dans la péninsule Arabique, laquelle, selon Johann von Leers, n’aura échappé à l’emprise du judaïsme que grâce à la foi de Mahomet – qui déplace des montagnes – et à l’efficacité de son action militaire.

Un des intérêts de l’article est de montrer que l’antagonisme judéo-musulman ne date pas d’hier, qu’il remonte aux origines de l’islam, et que ce n’est pas la première fois que les Juifs essaient de nous y entraîner à leurs côtés: c’était déjà le cas au moment de la première croisade.

* * *

Il n’est pas inintéressant de lire parfois des historiens juifs – non parce qu’on pourrait y trouver une quelconque vérité, mais pour en tirer un aperçu de leur psychologie. Or, ici, ce qui saute immédiatement aux yeux du lecteur, c’est que chaque fois qu’ils en viennent à présenter Mahomet et l’Islam, les Juifs se font violemment hostiles, voire haineux. Ainsi, Simon Dubnow, évoquant Mahomet dans sa Weltgeschichte des jüdischen Volkes[2], ne manque pas de faire remarquer qu’il était analphabète et d’ajouter :

C’est ainsi que grandit dans l’âme de ce demi-Bédouin, sous la forme d’une passion dévastatrice qui lui fait concevoir une « guerre sainte » dans  laquelle tous les moyens seraient bons, l’idée du monothéisme. La connaissance de Dieu n’est nullement associée, dans l’esprit de Mahomet,  à cette noble conscience morale qui rend si séduisant le monothéisme des prophètes bibliques ou même de la doctrine évangélique. De sa personnalité, telle que l’histoire de sa vie nous la révèle, n’émane aucune aura de sainteté si propre à captiver l’imagination du fidèle rétif aux abstractions de la révélation. L’histoire de la vie du « messager d’Allah », ainsi que celle du Coran lui-même, est pleine d’exemples de manières de parler et d’agir indignes de qui prétend fonder une religion. Derrière le masque du prophète se cache trop souvent le visage du demi-sauvage : l’illumination le dispute à la passion brute du bédouin qui à la guerre assassine sans pitié et ne se gêne pas d’ajouter à son harem la femme ou la fille de l’homme assassiné. Tous ces traits de caractère de Mahomet s’expriment dans sa conduite à l’égard des Juifs d’Arabie.

 

Il ne s’agit pas là d’historiographie, mais de diatribe vindicative et de calomnie. Tout d’abord, Mahomet n’était pas un Bédouin, ou un demi-Bédouin, mais un membre de la vieille noblesse Quraish établie à La Mecque; ensuite, à la manière dont il le présente, il est clair que Dubnow n’a jamais lu une page du Coran. Mais ce que ce passage expose au grand jour, c’est cette haine inexpiable que vouent les  Juifs, même après 1400 ans, à l’homme qui a créé la religion la plus jeune et la plus répandue dans le monde.

Le conflit entre Mahomet et les Juifs n’est pas très connu, mais est  particulièrement intéressant. Dès avant la destruction de Jérusalem par l’empereur Titus (70 après J.-C.), il y avait des Juifs présents dans la péninsule arabique; mais ensuite, ils sont arrivés par tribus entières s’établir dans les villes arabes et se sont aussitôt activé à y établir la domination du judaïsme. Il y avait en particulier les trois tribus, Banu Qaynuqa, Banu Nadir et Banu Qurayza[3] principalement établies dans la ville de Yathrib. [4] C’est de là que l’agitation juive irradiait, de là que les Juifs ont commencé à prendre l’ascendant sur les deux grandes tribus arabes, les Aws et les Khazraj, [5] en les montant l’une contre l’autre, de sorte à se rendre maîtres de la ville. Il s’agissait d’une pénétration coloniale et commerciale, mais surtout d’une pénétration intellectuelle. Bien sûr, des influences chrétiennes se sont également faites sentir en provenance de Byzance et d’Abyssinie, mais de toutes les religions étrangères, c’est le judaïsme qui a été le plus en vue.

 

Par la suite, les Juifs ont tenté de démontrer combien l’Islam avait emprunté au Judaïsme. C’est typique de la vantardise juive de se considérer toujours à l’origine de toutes les innovations. En réalité, de nombreux points sur lesquelles l’islam et le judaïsme sont superficiellement en accord ne sont pas empruntées au judaïsme, mais à d’anciennes coutumes orientales. L’interdiction de la viande de porc, par exemple, est une pratique ancestrale qui relève en Orient de l’hygiène, car, compte tenu du climat, cette viande grasse est malsaine et présente en outre le danger de la trichinose. Si le Coran fait référence ici ou là à des éléments de la culture juive, ce n’est pas que Mahomet aurait cherché à copier les Juifs, c’est que, de par le prosélytisme juif, un certain nombre de leurs légendes et visions du monde avaient infusées dans le monde arabe. Si cette pénétration s’étaient poursuivie sans entrave, il est bien possible qu’une grande partie de la population de la péninsule se serait judaïsée, tout comme par la suite elle a accepté l’islam. Les Juifs auraient alors été en mesure de déchaîner à leur profit toutes les forces militaires et politiques du peuple arabe, grâce auxquelles les premiers califes ont établi leur puissant empire. Les troupes de cavalerie qui, plus tard, sous Omar, [6]  ont conquis l’Égypte et la Perse, puis poussé vers l’Espagne et l’Inde, aurait bataillé pour le Talmud. La catastrophe pour l’ensemble de l’humanité aurait été effroyable.

 

Les Arabes de la période préislamique n’avaient pas grand-chose à opposer aux Juifs. La croyance en leurs anciens dieux des cités et du désert s’était évaporée, ne correspondant plus aux exigences intellectuelles du temps. On sait qu’à cette époque, des hommes exploraient des voies, les « hanifs »[7], ces sages à la recherche d’une ascèse et d’une règle de vie conforme à la volonté de Dieu. Le peuple vivait une crise religieuse et cherchait une issue.

 

Mohammed ibn Abdallah, encore enfant, aurait croisé un moine (catholique) qui aurait vu en lui le futur porteur de la foi et qui aurait encouragé ses compagnons à le protéger des Juifs qui, prévenait-il, tout au long de sa vie, lui mettraient des bâtons dans les roues. Il est très possible que le jeune Mohammed ait été capable, déjà à l’époque, de porter des jugements sur les Juifs de nature à impressionner ce moine si fin psychologue. Mais ce n’est que vers la quarantaine, après une vie commercialement couronnée de succès, que Mahomet a été ébranlé et happé par la question religieuse. L’illumination lui est venue dans la solitude des grottes montagneuses autour de La Mecque. Müller dit à juste titre[8] – et cette déclaration d’un spécialiste Allemand diffère singulièrement des éclats d’un Dubnow :

 

Les quolibets n’auront pas manqué, on l’aura traité de fou, d’affabulateur, d’escroc – mais la rectitude sans faille de sa conduite, la régularité constante  de sa vie, n’ont jamais été remises en cause et transparaissent  clairement encore aujourd’hui dans le Coran. … La totale sincérité de sa foi durant la période mecquoise peut encore moins être mise en question. L’angoisse poignante qui a précédé la vision décisive, la ténacité avec laquelle cet homme a poursuivi son prêche durant plus d’une décennie, au milieu des persécutions les plus sévères, allant jusqu’aux menaces directes pour sa vie, et ce, sans la moindre garantie de succès, sont autant d’éléments qui témoignent de la puissance de l’inspiration qui l’avait saisi et amené, presque indépendamment de sa volonté, à la conviction ferme qui s’imposait à lui que c’est Dieu lui-même qui lui parlait: c’est là l’image d’un authentique prophète.

 

Pendant des années, il a inlassablement martelé à La Mecque son sermon selon lequel il n’y a qu’un seul Dieu, l’unique, le miséricordieux, le roi au jour du Jugement. À la Trinité des chrétiens, il opposa l’unicité de Dieu, écarta la doctrine chrétienne du péché originel et du salut et donna à chaque croyant comme principe directeur l’accomplissement complet des commandements du Bien, donnés par un Dieu miséricordieux et juste devant lequel chaque homme devra rendre compte de ses actes. La caste dirigeante restant accrochée au culte idolâtre, il ne parvenait pas à élargir son cercle de fidèles au-delà de sa famille. C’est alors qu’il entra en contact avec la tribu des Yathrib, des Arabes qui avaient eux aussi entendu parler de la prophétie juive du Messie. Il parvint à les rallier à l’islam. Le 20 septembre 622, il quitte la Mecque pour Médine. Là, par des tractations très habiles, il réussit à réconcilier les deux tribus arabes rivales, les Aws et les Khasraj, se constituant un socle politique solide.

Mais à Médine, il entrait aussi pour la première fois en contact avec le problème juif. Il croyait au triomphe du Bien sur Terre, il était fermement convaincu que la religion du Dieu unique, avec ses principes simples et faciles à mettre en pratique, était la religion originelle. Il voulait sortir les hommes de la confusion qui régnait et les mener à la claire vision originelle de Dieu et, puisqu’il avait affaire à des gens sous influence du christianisme et du judaïsme, il leur disait que c’était la religion qu’Abraham (Ibrahim) avait déjà eue, que le Christ et Moïse avaient annoncée, sauf que les hommes l’avaient à chaque fois défigurée. Cela lui avait été révélé à nouveau par Dieu. Il voulait faciliter le chemin aux chrétiens comme aux juifs; c’est pourquoi il avait demandé au départ que les prières se fassent en s’orientant vers Jérusalem. Il soulignait en permanence qu’il ne souhaitait que purifier les religions existantes et perpétuer la religion révélée, la religion originelle.

En même temps, c’était un homme d’État avisé. Avec l’unification des deux tribus arabes, les Juifs devenaient minoritaires à Médine. Mahomet leur octroya une sorte de concordat [9]; ils pouvaient conserver leur hiérarchie et leur religion, en échange, ils devaient participer à la défense de la cité, ne pas s’allier aux ennemis de Mahomet et s’acquitter d’une taxe pour le djihad. Les Juifs auraient pu se satisfaire du compromis. Au lieu de cela, ils ont tenté de rameuter la population et de la monter contre l’islam, coupable d’oublier la promesse de domination du monde faite aux Juifs par Yahvé. Les Juifs n’avaient de cesse de pousser Mahomet dans ses retranchements. Par le mépris, les questions retords, toutes les ressources de la dialectique talmudique, ils tentaient de réduire à néant sa révélation. Ils se déchaînaient contre lui ouvertement et secrètement. La patience de Mahomet était à bout:

 

Ceux auxquels Nous avons confié les Écritures se réjouissent de ce qui t’a été révélé, tandis que certains, parmi les impies qui se sont ligués contre toi, en renient une partie. (Coran, sourate 13,36)

 

Il modifiait alors la direction des prières vers la Mecque, annulait les fêtes des jours d’expiation qui coïncidaient avec des fêtes juives et introduisait à la place le jeûne du Ramadan; il opposait l’appel à la prière du muezzin à celui du shofar, la corne de la synagogue juive. Lorsque les Mecquois l’ont attaqué et que, lors de la bataille de Badr [10] – au cours de laquelle retentit pour la première fois l’appel triomphal de la victoire « Il n’y a pas d’autre Dieu que Dieu » – il les a défaits, les Juifs ont commencé à ruminer une profonde rancœur à l’égard de l’islam. Le juif Ibn al Ashraf [11] composait un poème élégiaque pour les Mecquois déchus où il déclarait préférer les anciennes idoles des Arabes à la religion de Mahomet. Le juif Abu ‘Afak[12] demandait aux Arabes de Médine, dans un infâme poème satirique, de chasser Mahomet. Il était évident que les Juifs cherchaient à combattre l’unification des peuples arabes par l’islam. Le prophète répliquait:

 

Les pires animaux devant Dieu sont ceux qui ne croient pas, ceux qui ne reviennent pas à la foi, ceux avec qui vous avez conclu un contrat, mais qui le rompent sans vergogne dès qu’ils en ont l’occasion. Ô Messager, si tu affrontes au combat ces gens, inflige-leur le pire des châtiments afin que cela dissuade ceux qui leur ressemblent de te combattre et de monter tes ennemis contre toi; Dieu n’aime pas les traîtres. (Coran, sourate 8,57)

 

Lorsque les Juifs de la tribu des Banu Qaynuqa ont violé une musulmane, il a mis le siège devant leur quartier et les a forcés à rendre les armes. Seule l’intercession de l’influent Abdallah ibn Ubayy [13] les a sauvés et leur a permis de sortir, mais même sur son lit de mort, il a dit à Abdallah : « Ô Abdallah, ne t’ai-je pas dissuadé de ton amour pour les Juifs ? Mais tu ne m’as pas écouté ».

 

Mais les autres tribus juives ne valaient pas mieux. Un Juif qui avait composé des vers satiriques, Kaab ibn al Ashraf[14], était tué par un musulman pour avoir publiquement critiqué Mahomet. Les Banu Nadir, avec lesquels un nouveau concordat avait été conclu, profitèrent d’une défaite des musulmans à la bataille d’Uhud [15] pour redevenir immédiatement hostiles. De cette période, Son Éminence le Grand Mufti de Jérusalem, Haj Amin el Husseini[16], rapporte les faits suivants[17] :

 

Alors que Mahomet  vivait en bonne entente avec les  Juifs, certains se préparaient à attenter à sa vie. Ils persuadèrent un homme  de jeter un lourd bloc de pierre sur la tête de Mahomet. Une voix intérieure l’avertit de quitter la place, et les traîtres  ne purent ainsi mettre leur plan à exécution. Mahomet envoya l’un de ses procureurs auprès des Juifs et leur fit dire qu’ils devaient quitter la ville dans les dix jours. Ils avaient rompu  le contrat qu’ils avaient passé avec lui puisqu’ils en voulaient à sa vie. Tout juif qui serait trouvé dans la ville après dix jours serait puni de mort.

 

Dès qu’il eut repoussé l’attaque des Mecquois, Mahomet les poursuivit et les expulsa. Malgré leurs puissantes fortifications, les Juifs durent partir. Mahomet en a consigné le souvenir dans la sourate 59:

Tout ce qui se trouve dans les cieux et sur la terre célèbre la gloire d’Allah, le Tout-Puissant, l’infiniment Sage. C’est Lui qui, lors de leur premier exil, a chassé de leurs foyers ceux des gens du Livre qui ont rejeté la foi [1404]. Vous ne pensiez pas qu’ils partiraient et eux-mêmes s’imaginaient que leurs forteresses les protégeraient d’Allah. Mais Allah leur a infligé un châtiment auquel ils ne s’attendaient pas, remplissant leurs cœurs d’effroi, si bien qu’ils se sont mis à démolir leurs maisons de leurs propres mains [1405], aidés par les croyants qui les assiégeaient. Tirez-en des leçons, vous qui êtes doués de raison ! . … Ils se sont en effet opposés à Allah et Son Messager. Que celui qui ose s’opposer à Allah sache qu’Il le châtiera avec la plus grande sévérité.

 

Mais même la dernière tribu juive, les Banu Qurayza, avait trahi le pacte. Ils s’associèrent au chef des Banu Nadir exilés, le Juif Huyayy ibn Akhtab. Ils levèrent une grande armée contre Mahomet et exigèrent de lui qu’il leur livra la Mecque. Mais Mahomet réussit à forcer la retraite des assiégeants en utilisant un stratagème très habile – une grande fosse qu’il avait fait creuser empêchait les attaques de la cavalerie ennemie. Il pourchassa les Banu Qurayza, encercla leur quartier dans la ville et les obligea à se rendre. Les Juifs pensaient peut-être qu’ils s’en sortiraient avec une simple expulsion, mais Mahomet remit la décision concernant leur destin au cheikh de la tribu d’Aws, Saad ibn Muadh [18], qu’ils avaient blessé: celui-ci exigea l’exécution des Juifs. Les 600 hommes de la tribu furent ainsi tués. C’est la seule exécution de masse que le doux Mahomet ait jamais autorisée et elle était, selon la loi martiale, tout à fait permise puisque les Juifs avaient commis une trahison en tant qu’alliés armés. Les Banu Qurayza furent ainsi exterminés, mais les survivants s’enfuirent à Khaybar[19]. Mahomet assiégea cette ville à son tour. En 628, il les obligea à se rendre. Une vieille légende islamique rapporte que la Juive Zaynab [20] invita Mahomet à un repas pour fêter la conclusion d’une capitulation honorable. Elle lui proposa un ragoût épicé. Le porteur d’armure de Mahomet, Bashir ibn al Baraa, s’empressa d’en manger un morceau, mais Mahomet n’avala pas sa première bouchée tant elle lui parut immangeable, et déclara immédiatement que la viande devait être empoisonnée. Le porteur d’armure mourut des suites de l’empoisonnement. Mais c’est depuis, dit-on, que Mohammed avait souffert d’une mauvaise santé.

 

On sait que les Juifs se vantent encore aujourd’hui d’avoir empoisonné Mahomet. Dubnow [21] écrit avec une joie non dissimulée:

 

Aujourd’hui encore, les Juifs se réjouissent de ce crime ! Ils aiment se rappeler comme  même  à Médine, ils avaient de nouveau cherché à diviser les tribus arabes et à les détourner de l’islam, comme de nouveau  ils avaient récité  les vieux chants de guerre des batailles que les Arabes avaient  livrées entre eux, et comme Mahomet  lui-même  avait dû se rendre à Médine pour y remettre  bon ordre. Dans les dernières années de sa vie, Mahomet combattit systématiquement  les Juifs, les chassa de Tayma [22]  et de Wadi al Qura [23],  leur permettant  à la rigueur de rester dans certains endroits moyennant le paiement d’une taxe. Le Coran est plein d’avertissements concernant les Juifs, qui sont appelés simplement « Satans ». Mahomet avait également observé que de nombreuses personnes se laissent régulièrement corrompre par les Juifs :

Certes, ce sont eux les véritables corrupteurs, mais ils ne s’en rendent pas compte.  Et quand on leur dit: “Croyez comme les gens ont cru”, ils disent: “Croirons-nous comme ont cru les faibles d’esprit?” Certes, ce sont eux les véritables faibles d’esprit, mais ils ne le savent pas. (Koran II, Sura 12,13)

 

Abu Hurayra [24] rapporte la déclaration suivante du grand homme de Dieu : « Le jour du Jugement ne viendra que lorsque les musulmans auront vaincu les Juifs en les exterminant, lorsque chaque pierre et chaque arbre derrière lesquels un Juif s’est caché dira aux fidèles : “Derrière moi se tient un Juif, tuez-le”. Même sur son lit de mort, Mahomet aurait dit : « Il ne doit pas y avoir deux religions en Arabie ». Un de ses successeurs, le calife Omar, a définitivement chassé les Juifs d’Arabie. Dans tous les pays de loi islamique, les Juifs étaient soumis à des contraintes très strictes qui les empêchaient de nuire. Les chroniqueurs de l’époque s’accordent à dire que les Juifs étaient l’objet d’une méfiance constante. Il est vrai que de leur côté, les Juifs haïssaient l’islam du plus profond de leur âme.

 

Il convient ici de remarquer que les croisades ne sont pas parties de rien, à l’origine, on trouve une « Réfutation » de l’islam rédigée par le Juif baptisé Petrus Alfonsi [25]; cette réfutation est littéralement la seule source polémique de la première croisade de 1096 à 1099. La déformation des doctrines et la critique de la personnalité de Mahomet que ce juif avait concoctées sont ensuite passées dans la littérature de l’Église contre l’islam et se retrouvent chez les moines Petrus Reverendus, Gualterus de Sens, Guibert de Nogent Sous-Coucy [26], l’évêque Hildebert du Mans[27] et d’autres, principalement des écrivains français, qui, en déformant délibérément l’islam – mais toujours sur la base de l’œuvre empoisonnée de Petrus Alfonsi – ont déclenché la fièvre de la croisade en Europe.

 

L’hostilité de Mahomet à l’égard des Juifs ne sera pas restée sans effet: l’islam a complètement paralysé les Juifs d’Orient, il leur a brisé les reins. Les Juifs d’Orient n’ont joué qu’un rôle minime, voire nul, dans la montée en puissance de la juiverie au cours des deux derniers siècles. Méprisés, les Juifs végétaient dans les ruelles sales des mellahs [28], vivaient sous une loi spéciale qui ne leur permettait pas, comme en Europe, l’usure ou le commerce de biens volés, mais les maintenait sous la pression de la peur. Si le reste du monde avait procédé de la même manière, la question juive n’existerait pas aujourd’hui. Il convient toutefois d’ajouter qu’il y a également eu des dirigeants islamiques – dont les califes espagnols de la maison de Muawiya[29] – qui n’ont pas adhéré à la haine atavique de l’islam envers les Juifs – à leur détriment. […]

 

Traduction Francis Goumain

Source

Johann von Leers: ‘Judaism and Islam as Opposites’ (1942) – The Occidental Observer

 

[1] Published in Die Judenfrage, VII, pp. 275-278, 15 December 1942.

[2] Berlin, Vol. III, pp. 282ff.

[3] [The Jewish tribes seem to have moved from Judaea to the western coast of Arabia particularly after the Jewish-Roman wars of 66–135.] [All notes in box-brackets are by the translator.]

[4] [The old name of Medina]

[5] [These tribes had arrived in Arabia from Yemen. Mohammed’s great-grandmother belonged to the Khazraj.]

[6] [Omar ibn al Khattab (ca.583–644) was, after Abu Bakr, the second caliph and father-in-law of Mohammed.]

[7] [Hanifs are pre-Islamic Arabs who were Abrahamic monotheists though they were neither Jewish nor Christian.]

[8] August Müller, Der Islam im Morgen- und Abendlande, Vol.1, 57.

[9] [In the so-called ‘Constitution of Medina’ dated around 622.]

[10] [The Battle of Badr was fought in 624 near the present-day city of Badr in Saudi Arabia. It was won by Mohammed against the Meccan tribe of Qureshi led by Amr ibn Hisham. The Hashim clan to which Mohammed belonged was also part of the Qureshi, who were polytheists.]

[11] [Ka’ab ibn al Ashraf (d.ca.624) was a Jewish contemporary of Mohammed.]

[12] [Abu Afak (d. ca.624) was a Jewish poet who was killed on Mohammed’s orders.]

[13] [Abdallah ibn Ubayy (d.631) was a Khazraj chieftain in Medina.]

[14] [Kaab ibn al Ashraf (d.ca.624) was a Jewish leader and poet.]

[15] [The Battle of Uhud was fought after the Battle of Badr, where the Quraysh were defeated. At Uhud the latter succeeded in encircling the Muslims and stopping their advance.]

[16] [Amin al Husseini (1897-1974) was the Palestinian Grand Mufti of Jerusalem from 1921 to 1948. He also composed a tract in 1943 called Islam i Židovstvo (Islam and Judaism) for the SS Handschar, which was constituted mainly of Bosnian Muslims.]

[17] In the excellent work of Mohammed Sabry, Islam, Judentum und Bolschewismus [Berlin, 1938].

[18] [Saad ibn Muadh (ca.590-627) was a companion of Mohammed.]

[19] [Khaybar is an oasis near Medina that had been inhabited by Jewish tribes until the Battle of Khaybar in 628.]

[20] [Zaynab bint al Harith (d.629) was a Jewish woman who attempted to assassinate Mohammed after the Battle of Khaybar.]

[21] Op.cit., Vol.III, p.403.

[22] [An oasis in northwestern Arabia.]

[23] [A river bed north of Medina.]

[24] [Abu Hurayra was a companion of Mohammed who authored several hadiths, or narrations relating to the life of Mohammed.]

[25] [Petrus Alfonsi (d. ca.1116) was a converted Jew whose Dialogi contra Judaeos (1110) included refutations of Islam.]

[26] [Guibert de Nogent (ca.1055-1124) was a Benedictine historian and theologian who wrote a history of the First Crusade called Dei gesta per Francos (God’s deeds through the Franks, 1108).]

[27] [Hildebert de Lavardin (ca.1055-1133) was Bishop of Le Mans and, from 1125, Archbishop of Tours.]

[28] [A mellah is a fortified Jewish quarter in mediaeval Morocco.]

[29] [Muawiya (ca.500-680) was the first caliph of the Syrian Umayyad dynasty. An offshoot of the Umayyad dynasty ruled the Caliphate of Cordoba in Al Andalus.]

 

 

 

 

 

Marshall Yeats: Carl Jung e os judeus

Na verdade, o próprio judeu incita o antissemitismo no seu afã de acusá-lo em toda parte.
(Carl Jung ― 1934)

Desde há bastante tempo, eu sinto forte interesse pela obsessão do judeus em relação a personalidades históricas já falecidas que fizeram comentários não muito lisonjeiros sobre a raça deles. Quanto mais famoso e talentoso o publicista, maior a intensidade da obsessão. Aqui mesmo, em The Occidental Observer, já foram indicadas algumas dessas obstinações, como no caso da vindita judia contra T. S. Eliot e contra o seu contemporâneo Ezra Pound. Anthony Julius, em T. S. Eliot, anti-Semitism and Literary Form, por exemplo, escreve que os leitores judeus da poesia de Eliot reagem, ao mesmo tempo, com “horror e admiração”.[1] Horror, porque percebem como injustificada a crítica ao seu grupo étnico, que se torna mais incisiva por causa da sensibilidade etnocêntrica deles. Admiração, por outro lado, porque eles apreciam, apesar de si mesmos, o talento desse escritor que os ameaça e é atacado. A “atração” pela qual eles sempre voltam a lidar com o escritor-alvo é decorrência do desejo de desconstruir e rebaixar aquele talento e, assim, vingar ou mitigar a crítica.

Os judeus estão presos, também, e firmemente, a um medo ou paranoia de raízes na história. Para os judeus, o passado está sempre presente, levando-os a comportamentos perigosos e extremamente agressivos contra as populações inclusivas. A expressão perfeita dessa paranoia pode ser encontrada num recente artigo saído em The Guardian escrito pelo jornalista judeu Barney Ronay. Quando escreveu o texto, Ronay estava na Alemanha, cobrindo o Campeonato Europeu de Futebol, mas ele não consegue fazer parecer que o seu foco está no esporte. Ele informa a seus leitores que “gostou de estar neste caloroso, amigável lugar para a Euro 2024, um tipo de volta ao lar. Mas nada nesta casa evita que eu me sinta aterrorizado aqui”. E ele continua nos seguintes termos:

Aqui vai, a título de exemplo, uma lista não exaustiva das coisas alemãs que são medonhas  para mim, começando pelo meu primeiro dia aqui, quando uma feliz mulher alemã ria às gargalhadas num trem que passava pelo bosque na periferia de Munique, uma cena que me deu medo pelo riso solto alemão de doido feliz. Os trens alemães são medonhos. Os ramais das ferrovias alemãs são medonhos. Há muita vibração negativa aqui, que me esgota. Uma floresta alemã é medonha, principalmente no lugar das clareiras. Um parque alemão vazio ao anoitecer é medonho. Qualquer praça de uma cidadezinha alemã é medonha … E o que mais? A mobília alemã de madeira escura. Uma fileira de bicicletas alemãs estacionadas. (Para onde iriam? Será que precisarei de uma?) As escadas alemãs, os corredores, as malas. A maioria dos sapatos alemães. Os sapatos alemães descartados.

Muitos desses medos têm origem em histórias contadas às crianças judias e são reforçados por grupos culturais e políticos judeus. O medo é uma peça-chave no mecanismo que mantém o etnocentrismo judeu, daí a ADL investir fortunas em pesquisas sobre o antissemitismo como forma de amedrontar e tanger o rebanho étnico para a ação unitária. No caso de Ronay, “um mito da família reza que um tio distante foi retirado de um trem e baleado. A bala atravessou o pescoço, ele ficou caído um tempinho, mas logo se levantou e voltou a lutar pela resistência”. Eu aplaudo o emprego da palavra “Mito” aqui, mas existem centenas de milhares de famílias judias que acolhem essas contos de bicho-papão como fatos históricos. E o medo judaico, o etnocentrismo judaico têm necessidade de bichos-papões, e destes o mais óbvio é Hitler, havendo também outros mais persistentes em termos culturais como Eliot ou Pound ― figuras de que ainda se pode tratar em público com respeito e admiração. Entre essas figuras está Carl Jung.

Carl Jung e The Culture of Critic

Embora (ou por isso mesmo) Jung já tenha sido associado à psicanálise ― uma “ciência” tão judaica que consta em The Culture of Critic, o livro de Kevin MacDonald sobre os movimentos intelectuais judaicos ― o psiquiatra suiço vem se tornando, cada vez mais, alvo de condenação, desconstrução e crítica nos últimos anos. No recém-publicado Anti-Semitism and Analytical Psychology: Jung, Politics and Culture, o acadêmico judeu Daniel Burston escreve isto:

No mundo atual da psicoterapia, ninguém pode ser junguiano sem dever responder à acusação de que Jung foi nazista e antissemita. […] Suas declarações sobre os valores supermaterialistas da psicologia judaica de efeitos corrosivos na natureza espiritual da psique foram feitas nos anos trintas. […] Psicanalistas deixaram de estudar Jung por causa disso; pela mesma razão outros intelectuais lançam Jung ao descrédito.[2]

Num parágrafo que mais parece o de uma novela de terror, Jung é figurado como bicho-papão, e o antissemitismo, explicado como fenômeno misterioso, fantasmagórico e aterrorizante:

Depois da leitura deste livro, talvez os junguianos compreendam por que tantos judeus veem o antissemitismo como o inimigo metamórfico e imortal sempre presente nos recônditos das culturas cristã e islâmica; um oponente que jaz dormente por curtos ou longos períodos, mas que sempre se levanta para voltar a nos atormentar ao longo dos séculos.

“Inimigo metamórfico e imortal”… Deus me livre e guarde!

Burston estabelece uma distinção entre o que ele chama de antissemitas de “baixo nível e alta intensidade” e antissemitas de “alto nível e baixa intensidade”. Ele menciona, abertamente, Kevin MacDonald como exemplo de alguém na segunda dessas categorias, na qual também inclui Jung. Burston alega que “intelectuais antissemitas” como MacDonald e Jung, embora não sendo violentos, “darão cobertura ou apoio para os antissemitas menos cultos e mais explícitos, quando for o caso”. A tentativa de difamação aí é, pois, dizer que homens como MacDonald e Jung são, na essência, bandidos vestidos de terno.

Burston reporta o pensamento de Jung ao movimento neoconservador dominante no seu tempo de universidade, com Jung sendo pintado como alguém sob a influência de certo germanismo quase bárbaro:

Ele rejeitou o naturalismo e foi atraído para o simbolismo e o irracionalismo. Na política, ele questionou a democracia e rejeitou o socialismo, maisquerendo o elitismo nietzschiano. […] Jung adotou a crítica [de Eduard von Hartmann] à modernidade, [incluindo sua] preocupação com a “judaização” da sociedade moderna. […] Para Jung, Freud tinha se tornado o representante de uma mundivisão racionalística e “desencantada”.[3]

Nos anos vintes e trintas, adeptos de Freud e Jung viam-se como oponentes numa batalha pela civilização conforme cada um dos lados a definia. Em virtude de seu antimaterialismo e de suas críticas a muitas das mais perversas teorias de Freud, os freudianos ― na maioria judeus, tinham Jung em conta de um antissemita e, mais tarde, de um “arauto do barbarismo fascista e nazista”. Mantendo esse mesmo viés, Burston diz existir “uma significativa e perturbadora ligação entre a dinâmica do antissemitismo no decorrer dos séculos e a psicologia e política de Carl Jung”.

O maior problema dos judeus do passado e do presente quanto a Jung é que ele se atreveu a refletir e fixar o olhar analítico sobre os próprios judeus. Quando toda a psicanálise parecia girar em torno do que Kevin MacDonald chamaria de “uma crítica radical da sociedade gentia”, com a elaboração em causa própria de teorias sobre o antissemitismo, Jung desenvolveu uma incisiva crítica aos judeus e ao que chamou de “o anticristianismo judaico”, sendo muitas das suas observações resultantes da experiência do autor no próprio meio social da psicanálise judaica. Em outras palavras, Jung colocou os charlatães judeus “no divã”. Numa carta a um colega datada de maio de 1934, Jung dá a seguinte explicação:

O complexo crístico do judeu favorece uma atitude geral meio histérica […] que se fez mais visível para mim por causa dos ataques anticristãos que venho sofrendo. O simples fato de eu falar da diferença entre as psicologias judaica e cristã basta para que qualquer um se sinta autorizado pelo preconceito a me acusar de antissemita. […] Como tu sabes, Freud me acusou de antissemitismo porque eu não pude dar a minha aprovação ao materialismo desalmado dele. Na verdade, o próprio judeu incita o antissemitismo no seu afã de acusá-lo em toda parte. Por que não pode um judeu, como todo pretenso cristão, aceitar críticas pessoais quando confrontado com a opinião alheia sobre ele? Por que se presume sempre que a intenção do crítico seja condenar todos os judeus?

Por causa dessa afronta, Jung é visto pelos judeus como alguém perigoso que não merece perdão. Burston está longe de ser o único a querer desacreditar Jung por causa de sua visão sobre os judeus. Nos últimos anos do século XX, o acadêmico judeo-britânico Andrew Samuels envidou esforço nesse mesmo sentido, chegando a fazer a afirmação de que “em C. G. Jung, o nacionalismo encontrou o seu psicólogo”. A resposta de Samuels para Jung foi dizer que era Jung quem se encontrava preso ao medo dos judeus. Samuels tentou colocar Jung “no divã” e psicologizar as suas atitudes para com os judeus, explicando-as como consequência dos sentimentos de alguém inseguro diante de supostas ameaças. Samuels:

Na minha percepção, as ideias de nação e de diferença nacional são tópicos que o fenômeno hitleriano e a psicologia analítica de Jung compartilham. Pois, enquanto psicólogo das nações, também Jung sentir-se-ia ameaçado pelos judeus, essa estranha assim chamada nação sem terra. Também Jung sentir-se-ia ameaçado pelos judeus, esta estranha nação sem formas culturais  ― ou seja, sem formas de cultura nacional ― de si mesma, daí, nas palavras de Jung ditas em 1933, requerer “nações hospedeiras”. O que ameaça Jung, em particular, pode ser posto à luz pelo exame do que ele diz, com frequência, ser a “psicologia judia’.

Ainda nos primeiros anos deste século XXI, parecia haver uma divisão entre os acadêmicos não judeus ― ansiosos para manter Jung na mira do público, e os acadêmicos judeus ― ansiosos para deixá-lo na sarjeta. Numa carta para o New York Times em 2004, um tal de “Henry Friedman” atacou Robert Boynton (Univ. de N. Iorque) e Deirdre Bair (biógrafa ganhadora do National Book Award) em virtude da concordância destes quanto a Jung não ser “nem pessoalmente antissemita nem politicamente astuto”, pelo que absolviam Jung de algumas das piores acusações assacadas contra ele pelos críticos judeus desejosos de associá-lo com as ideias do nacional-socialismo. Friedman chamou isso de “uma contribuição a mais para a enganosa tentativa de minimizar a importância do racismo antissemita de Jung e sua colaboração com as políticas genocidas do III Raiche”. Friedman continua:

Não há como desculpar Jung do seu virulento racismo e da importância que teve no movimento nazista. Pior ainda é que as suas ideias sobre a psicanálise terão servido ao desejo de Hitler e Göring de expurgar a psicanálise dos conceitos de Freud ― especialmente a noção do complexo de Édipo, que parecia ofender a sensibilidade de Hitler.   A declaração de que Martin Heidegger colaborou mais com Hitler do que Jung só serve para desviar a atenção do sério envolvimento de Jung com a propaganda antissemita dos nazistas. Pode não proceder a conclusão de que Jung tenha sido maior criminoso do que Heidegger, mas como alguém que escrevia artigos sobre a inferioridade dos judeus, Jung merece grande condenação, não as desculpas esfarrapadas de Bair e Boynton para ele.

As atitudes de Jung para com os judeus

Os textos profissionais e privados de Jung contêm quantidade significativa de material sobre os judeus, e seu conteúdo é, com frequência, altamente crítico. Por causa disso, não surpreende que os judeus vejam Jung como formidável oponente. Jung fez muitas afirmações que parecem corroborar o juízo de Kevin MacDonald quanto a ser a psicanálise de Freud um movimento intelectual judeu. Em 1934, Jung recebeu muitas críticas por um artigo que publicou com o título “The State of Psychotherapy Today, dizendo que a psicanálise era “uma psicologia judia”. Defendendo-se das acusações de racismo pelas indicações de que judeus e europeus têm diferentes psicologias, Jung explicou:

As diferenças psicológicas existem entre todas as nações e raças, até mesmo entre os habitantes de Zurique, Basileia e Berna. (De onde mais viriam as boas gozações?) Ocorrem, de fato, diferenças entre famílias e indivíduos. Por essa razão, em ataco toda psicologia niveladora que pretenda validade universal como, por exemplo, as de Freud e Adler. […] Todos os ramos da humanidade somam-se numa corrente maior ― sim, mas o que seria do rio sem os afluentes? Por que esse ridículo melindrismo quando alguém se atreve a dizer alguma coisa sobre a diferença psicológica entre judeus e cristãos? Até uma criança pode perceber que as diferenças existem.

Jung acreditava que os judeus, como todos os povos, têm uma personalidade característica, e ele salientava a necessidade de levar em consideração essa personalidade. Na sua própria área de especialização, Jung advertia que “as psicologias de Freud e Adler eram especificamente judias e, por isso, não se justificava sua aplicação a arianos”.[4] Conforme Jung, um fator formativo da personalidade judia foi o desenraizamento dos judeus e a persistência da Diáspora. Jung argumentou que aos judeus faltava uma “qualidade telúrica”, significando que “o judeu […] sofre grave carência daquela qualidade dos homens que os enraíza na terra de onde vem a sua força”.[5] Jung escreveu essas palavras em 1918, mas elas conservam relevância mesmo depois da criação do Estado de Israel, porque a vasta maioria dos judeus vive fora de Israel. Os judeus continuam sendo um povo em diáspora, e muitos seguem a ver essa sua condição diaspórica como força. Dada a dispersão e o desenraizamento deles, no entanto, Jung dizia que os judeus desenvolveram modos de prosperar no mundo mais dependentes da exploração das fraquezas de outros povos do que da dominação explícita pela própria força. No dizer de Jung, “os judeus têm uma particularidade em comum com as mulheres; fisicamente mais fracos, eles concentram os seus golpes nas fendas da armadura de seus adversários”.[6]

Jung cria que judeus eram incapazes de operar efetivamente sem estar numa sociedade hospedeira e que, assim, eles sempre buscavam se enxertar nos sistemas de outros povos a fim de neles medrar. Em The State of Psychotherapy Today, Jung escreveu: “O judeu, que é uma espécie de nômade, nunca criou uma forma cultural dele mesmo e, tanto quanto podemos ver, nunca o fará, uma vez que todos os seus instintos e talentos demandam uma nação mais ou menos civilizada que lhe sirva de anfitriã para o seu crescimento”. Nesse processo de desenvolvimento grupal, eles “concentram os seus golpes nas fendas da armadura de seus adversários”, recorrendo também a outras flexíveis estratégias.[7]

Jung ainda acreditava (no que foi corroborado pelo trabalho de Kevin MacDonald) que havia certa agressividade nos judeus como decorrência parcial de mecanismos internos ao judaísmo. Numa série notável de observações pressagiosas nos anos cinquentas, Jung expressou o seu desagrado com o comportamento das mulheres judaicas e prenunciou a emergência do feminismo como sintoma da patologia da judia. Segundo Jung, os homens judeus eram “noivas de Iavé”, por causa do que as mulheres judias devieram obsoletas sob o judaísmo. Em consequência disso, no começo do século XX, continua Jung, as mulheres judias passaram a expressar as suas frustrações, agressivamente, contra a natureza androcêntrica do judaísmo (e contra a sociedade hospedeira como um todo), ao tempo que conservavam em si as características da psicologia judia e as correspondentes estratégias. Escrevendo para Martha Bernays, a mulher de Freud, ele certa vez observou, a propósito das mulheres judias, que “muitas delas são espalhafatosas, não são?”, acrescentando em seguida que havia tratado de “muitas mulheres judias ― e todas sofriam perda de individualidade, muita ou pouca perda. Mas a compensação é sempre pela falta. Ou seja, não é a atitude correta”.[8]

Jung, naquele tempo, mantinha-se cauteloso quanto às acusações de antissemitismo e era “um crítico da hipersensibilidade do judeu ao antissemitismo”, com o parecer de que “ninguém podia criticar um indivíduo judeu sem ter a sua crítica transformada num ataque antissemita”.[9] Não dá para acreditar que Jung, argumentando, basicamente, que os judeus têm um perfil psicológico singular e desenvolveram um método singular de se darem bem no mundo, pudesse discordar da quase idêntica premissa fundamental da trilogia de Kevin MacDonald. Na verdade, segundo Jung, o papel de vítima que o judeu se atribui e representa, a par das acusações de antissemitismo que lança contra os seu críticos, isso tudo consiste em simples parte da estratégia judaica ― trata-se de conveniente cobertura da sua ação etnocêntrica concertada para “golpear as fendas da armadura de seus adversários”. Por exemplo, depois da guerra, numa carta de 1945 para Mary Mellon, ele escreveu: “É difícil, entretanto, mencionar o anticristianismo dos judeus depois das coisas horríveis acontecidas na Alemanha. Mas, afinal, os judeus não eram criaturas tão inocentes ― o papel dos intelectuais judeus na Alemanha de antes da guerra seria interessante objeto de pesquisa”.[10] Com efeito, MacDonald nota:

Um traço saliente do antissemitismo entre os social-conservadores e antissemitas raciais na Alemanha de 1870 a 1933 era acreditar que os judeus eram instrumento para a criação de ideias que solapavam as atitudes e crenças da Alemanha tradicional. Os judeus estavam super-representados como editores e escritores na Alemanha dos anos vintes, e “a causa mais geral da expansão do antissemitismo foi a forte e infeliz tendência dos dissidentes judeus para atacar as instituições e os costumes nacionais tanto nas publicações socialistas quanto nas não socialistas”. (Gordon, 1984, 51) Essa “violência midiática” dirigida contra a cultura alemã por publicistas judeus como Kurt Tucholsky ― que “tinha o coração subversivo sempre na boca” (Pulzer, 1979, 97) — era amplamente reportada pela imprensa antissemita.(Johnson, 1988, 476-477)

Os judeus não se encontravam apenas super-representados nos meios de jornalistas, intelectuais e “produtores de cultura” na Alemanha de Weimar. Mais do que isso, eles é que criaram esses movimentos, basicamente. “Eles atacavam com violência qualquer coisa tendo a ver com a sociedade alemã. “Eles detestavam o exército, o judiciário e a classe média em geral”. (Rothman & Lichter 1982, 85). Massing (1949, 84) notou que o antissemita Adolf Stoecker tinha em conta a “falta de deferência da parte dos judeus para com o mundo cristão-conservador”. (The Culture of Critique, Ch. 1)

Esses sentimentos correspondiam aos comentários de Jung feitos a Esther Harding, com quem compartiu a sua opinião sobre os judeus em novembro de 1933. Segundo o psicólogo, os judeus haviam se aglomerado na Alemanha de Weimar, porque eles tendiam a ser “pescadores de águas turvas”. Pela alegoria, Jung significava a propensão da judiaria de se congregar e prosperar nos meios sociais em processo de dissolução. Ele referiu haver observado pessoalmente judeus da Alemanha bebendo champagne em Montreaux (Suiça), enquanto “os alemães morriam de fome”. Ainda assim, “muito poucos foram expulsos”, “as suas lojas em Berlim seguiam funcionando normalmente”. E se a situação ficou difícil para os judeus na Alemanha, foi porque “a maioria deles mereceu isso”.[11] Um aspecto dos mais interessantes na discussão sobre por que os judeus ganharam tanta influência tem a ver com as cotas estabelecidas em 1944, sob a supervisão de Jung, para a admissão de judeus na Associação de Psicologia analítica de Zurique. As cotas (um generoso quinhão de 10% para membros de pleno direito e outro de 25% para membros convidados) foram introduzidas num apêndice secreto do estatuto e estiveram em vigência até 1950.[12] Só se pode presumir que, como outras cotas adotadas mundo a fora em vários períodos, o objetivo aqui era limitar ou, ao menos, manter alguma medida de controle sobre  a influência judia numérica e diretiva naquela Associação.

Jung atuava, evidentemente, num tempo quando a consciência racial era aguda de todos os lados. Kevin MacDonald explica em The Culture of Critique que havia na psicanálise uma clara compreensão entre os judeus da pertença racial ariana de Jung e de sua resistência a entrar em plena comunhão com os membros e dirigentes judeus. MacDonald escreve:

Desde o início do relacionamento deles, Freud mantinha suspeitas quanto a Jung, eram “preocupações motivadas pela herança cristã de Jung, pelos seus preconceitos antijudaicos, pela incerta capacidade de ele, como não judeu, compreender e aceitar plenamente a própria psicanálise”. Antes do rompimento, Freud descreveu Jung como de “forte e independente personalidade teutônica”. Depois que Jung deveio diretor da Associação Internacional de Psicanálise, um colega de Freud ficou preocupado porque “considerados como uma raça”, Jung e os gentios eram “completamente diferentes de nós, vienenses”. (The Culture of Critique, Ch. 4)

Conclusão

Na medida em que a psicanálise continua a existir como movimento ou, pelo menos, como um nicho na academia e na cultura, fica claro que Jung, o “teutão”, continua a assombrar os judeus com os seus comentários e as suas críticas. E, agora, de certa forma, persiste a clivagem que separou Jung e Freud um do outro, há um século. A cisão, talvez, comprove o fato de que a psicanálise tenha sido, desde a sua concepção, uma ferramenta de emprego no conflito racial. Creio que, se Jung voltasse a viver hoje, ele iria rir de ainda figurar na psique dos judeus como um medonho bicho-papão com o terrível riso solto de um alemão. Isso, porém, não seria nenhuma surpresa para Jung.


[1] A. Julius, T.S. Eliot, anti-Semitism and Literary Form (Thames & Hudson, 2003), 40.

[2] D. Burston, Anti-Semitism and Analytical Psychology: Jung, Politics and Culture (Routledge: New York, 2021).

[3] G. Cocks (2023). [Review of the book Anti-Semitism and Analytical Psychology: Jung, Politics and Culture, by Daniel Burston]. Antisemitism Studies 7(1), 215-222.

[4] B. Cohen, “Jung’s Answer to Jews,” Jung Journal: Culture and Psyche, 6:1 (56–71), 59.

[5] Ibid, 58.

[6] Ibid.

[7] T. Kirsch, “Jung’s Relationship with Jews and Judaism,” in Analysis and Activism: Social and Political Contributions of Jungian Psychology (London: Routledge, ), 174.

[8] Ibid, 177.

[9] T. Kirsch, “Jung and Judaism,” Jung Journal: Culture and Psyche, 6:1 (6-7), 6.

[10] S. Zemmelman (2017). “Inching towards wholeness: C.G. Jung and his relationship to Judaism.” Journal of Analytical Psychology, 62(2), 247–262.

[11] See W. Schoenl and L. Schoenl, Jung’s Evolving View of Nazi Germany: From the Nazi Takeover to the End of World War II (Asheville: Chiron, 2016).

[12] S. Frosh (2005). “Jung and the Nazis: Some Implications for Psychoanalysis.”Psychoanalysis and History, 7(2), (253–271), 258.

_______________________________

Fonte: The Occidental Observer | Autor: Marshall Yeats | Título original: Carl Yung and the Jews | Data de publicação: 29 de junho de 2024 | Versão brasilesa: Chauke Stephan Filho.

 

La soviétisation des droits pénaux occidentaux

Dans ses livres, Le Théâtre de Satan ou Droit, conscience et sentiments, et dans ses articles publiés par Polémia, le juriste Éric Delcroix n’est pas seul à déplorer la dérive juridique européenne camouflée en « État de droit ». Docteur en philosophie, polyglotte, diplomate aux États-Unis et politologue, le Croate Tomislav Sunić aborde lui aussi cette question cruciale dans de nombreux articles et conférences. Il est également l’auteur de plusieurs livres dont certains traduits en français tels Chronique des Temps postmodernes, La Croatie : un pays par défaut ? ou Homo americanus, rejeton de l’ère postmoderne (préface de Kevin B. MacDonald), chroniqué sur notre site. Voici un texte rédigé par ses soins traitant d’un sujet essentiel.
Polémia

Une image miroir du système communiste

L’un des avantages du système judiciaire de l’ancienne Europe communiste était que personne, y compris les apparatchiks des partis, ne croyait à son langage frauduleux. C’est la principale raison pour laquelle le système s’est effondré. Les procédures judiciaires contre les dissidents politiques – officiellement qualifiés d’« éléments hostiles » ou d’« infiltrés fascistes parrainés par l’Occident » – étaient des parodies de simulacres où les procureurs projetaient leur vrai Moi dans leur double Moi imaginaire et embelli, tout en sachant que leur palabre juridique n’était qu’une litanie de mensonges fabriqués de toutes pièces. L’erreur judiciaire communiste est devenue visible peu après l’effondrement du système communiste au début des années 1990, incitant des milliers de juges et de législateurs communistes dans toute l’Europe de l’Est à adopter du jour au lendemain le mimétisme judiciaire libéral nouvellement importé d’Occident.

Bien que l’on utilise des termes différents, le système judiciaire moderne occidental, et particulièrement américain, devient rapidement une image miroir du système communiste. Contrairement aux citoyens méfiants de l’ancienne Europe de l’Est communiste, des millions d’Américains et des milliers d’experts juridiques croient sincèrement que le système judiciaire américain est le meilleur du monde. Mais le fléau actuel des procès et des poursuites aux États-Unis et dans leur territoire, l’UE, prouve le contraire. Un étranger peut davantage comprendre le système judiciaire américain en comparant son jargon juridique à celui de l’ancien système communiste, ou en le traduisant de manière erronée et en l’appliquant au système judiciaire de l’UE.

Anomalie verbale et juridique

À l’instar du système judiciaire communiste et de son arsenal de constructions verbales diabolisantes conçues pour les dissidents politiques, le ministère américain de la Justice a, ainsi que les médias, de plus en plus recours à la criminalisation des dénominations des opposants politiques. « Donnez-moi l’homme et je vous donnerai le dossier contre lui » était une pratique juridique répandue dans les anciens États communistes d’Europe de l’Est. Des accusations fabriquées de manière similaire peuvent désormais être facilement formulées contre des libres penseurs, des écrivains et des lanceurs d’alerte qui critiquent la conduite du gouvernement. Un intrus non armé du Capitole, le 6 janvier 2021, qui crie des slogans pro-Trump et retire de force les barrières de police, ne peut guère s’attendre à être accusé d’un simple délit. Au contraire, sur un coup de tête d’un procureur en chef, toute personne qui défie le système libéral peut se retrouver accusée, en vertu du chapitre 115 du Code des États-Unis, de « s’être livrée à des activités séditieuses et criminelles ».

D’innombrables constructions verbales que la plupart des citoyens américains tiennent pour acquises doivent être examinées de manière critique. Les expressions négatives ou fleuries telles que « discours de haine », « discrimination positive », « diversité », « suprémacisme blanc » et « rassemblements néo-nazis » sont utilisées par les médias et les tribunaux, avec un effort minimum de la part des juristes et des linguistes pour en extraire le sens. Lorsque leur origine, leur étymologie et les distorsions sémantiques qui en découlent sont soigneusement étudiées, des failles dans les codes pénaux américains sont détectées. Le même effort s’applique à la multitude de termes allemands et français émaillant les codes pénaux respectifs de la RFA et de la France, des termes qui sont pratiquement intraduisibles en anglais, ou, lorsqu’ils le sont, résonnent de manière totalement différente dans les procédures judiciaires américaines.

L’expression « discours de haine » est une construction verbale bizarre qui permet de poursuivre un large éventail de manœuvres extrajudiciaires. La liberté d’expression de quelqu’un est toujours le discours de haine de quelqu’un d’autre. Cette expression n’existait même pas dans le glossaire judiciaire il y a un demi-siècle. On peut se demander qui a inventé cette expression et l’a introduite dans le droit en premier lieu. Sa signification abstraite permet aux juges ou aux jurys de la définir comme ils l’entendent.

L’une des caractéristiques principales du légalisme totalitaire communiste était l’utilisation d’expressions abstraites et liquides qui fournissaient au procureur une myriade d’accusations potentielles lors des audiences. Mais le terme même de « légalisme totalitaire » est une contradiction dans les termes, étant donné que la juridification en cours de la politique dans l’UE et aux États-Unis a déjà conduit à un légalisme excessif, c’est-à-dire à une guerre juridique, qui n’est qu’un premier pas vers la mise en place de systèmes totalitaires. On pourrait illustrer encore davantage les anomalies juridiques qui en découlent en examinant l’expression tant vantée et universellement acceptée des « droits de l’homme », en oubliant que les droits de l’homme sont compris différemment par les différentes parties ; différemment, par exemple, par un Palestinien à Gaza et par un colon juif en Cisjordanie. C’est au nom de principes des droits de l’homme à consonance romantique, écrivait il y a longtemps le juriste Carl Schmitt, que les crimes les plus sauvages sont commis contre une entité ou un peuple déclarés hors de l’humanité. Une fois déclarés hors de l’humanité, une entité politique en guerre et ses civils ne sont plus des êtres humains ; les droits de l’homme ne s’appliquent plus à eux. La volonté d’imposer des droits de l’homme universels et une démocratie mondiale a été parfaitement observée lors des bombardements aériens des villes allemandes par les Alliés occidentaux pendant la Seconde Guerre mondiale.

Une autre expression largement utilisée, rarement examinée de manière critique, est l’« affirmative action » imposée par le gouvernement fédéral. Outre son contenu, bien connu de la plupart des employeurs, cette expression met en évidence un langage soviétique générique. Il est impossible de la traduire mot pour mot dans d’autres langues européennes, sauf en modifiant grossièrement son sens. Lorsqu’elle est traduite en allemand ou en français, elle génère une appellation hybride impropre telle que « discrimination positive » (positive Diskriminierung). On doit se poser une question légitime : s’il existe une chose telle que la « discrimination positive », existe-t-il également une « discrimination négative » ? L’expression « discrimination positive » est à la fois une anomalie lexicale, conceptuelle et juridique que la plupart des professionnels du droit aux États-Unis et dans l’UE considèrent cependant comme une figure de style acceptable.

La mal-pensance criminalisée

Les termes « fascistes » ou « nazis », autrefois utilisés sans cesse dans le code pénal soviétique pour condamner les dissidents, font désormais partie d’un vocabulaire diabolisant similaire, en particulier dans le système judiciaire de l’UE. Le national-socialisme ou le fascisme ne représentent plus d’affiliations historiques et politiques spécifiques, ayant été transformés en symboles du Mal absolu et ultime.

Le code pénal allemand comporte une multitude d’expressions criminalisantes similaires, qui défient souvent les règles grammaticales et morphologiques. Le nom composé relativement nouveau de Volksverhetzung, qui figure en bonne place dans l’article 130 du code pénal allemand, a été maladroitement traduit en anglais par « incitement to hatred » (« incitation à la haine »), bien que l’original allemand ait une portée beaucoup plus large lorsqu’il est utilisé dans les actes d’accusation. Ce terme à sens multiples représente un cas d’anomalie linguistique semblable aux formulations du système judiciaire soviétique. Les citoyens allemands l’appellent péjorativement « Gummiparagraph » (paragraphe en caoutchouc, ou clause élastique) car son interprétation si large peut envoyer en prison toute personne posant des questions politiquement incorrectes, de quelqu’un qui fait une blague sur un migrant somalien illégal à une personne qui soulève des questions critiques sur l’Holocauste ou l’État d’Israël. Même un avocat américain parfaitement versé dans la langue allemande aurait du mal à déconstruire le sens de ce terme allemand lorsqu’il défendrait son client devant un tribunal allemand.

Contrairement au dogme libéral sur la prétendue indépendance de la justice, c’est toujours la classe dirigeante qui fait et défait les lois ; jamais les lois ne font la classe dirigeante. Le mythe libéral répandu selon lequel la Cour suprême agit comme l’arbitre indépendant ultime pendant un état d’urgence n’a jamais fonctionné dans la pratique. Le penseur romain Juvénal le savait depuis longtemps lorsqu’il posait la question intemporelle : « Mais qui gardera les gardiens ? »

OTTO DICKEL DESPRE EVREI

de Alexander Jacob

Nota editorului: Acesta este un document istoric interesant care ilustrează atitudinile comune ale intelectualilor germani care înclină National Socialismul față de evrei în anii 1920. Alexander Jacob, care a tradus această lucrare, oferă o introducere informativă. Acesta este un document foarte lung în 4 părți. Partea 3 are o critică de 8500 de cuvinte a lui Spinoza, Marx și Einstein, care ilustrează modelele de gândire evreiască, incluse aici datorită interesului său istoric. Multe dintre ele nu vor fi probabil de interes pentru cititori.

Otto Dickel (1880–1944) a fost fondatorul mișcării comunității germane de muncă Völkisch (Deutsche Werkgemeinschaft), care a căutat să dezvolte un model socio-politic naționalist pe baza sistemului sindical. Dickel a studiat științe naturale la Ludwig-Maximilians-Universität din München. Din 1909, a lucrat la Realgymnasium ca profesor de gimnastică și, din 1918, ca profesor de științe naturale.

S-a alăturat NSDAP în 1921 și a intrat în negocieri cu Partidul Național Socialist sub conducerea lui Anton Drexler pentru a fuziona gruparea lui Dickel cu cea a lui Drexler. Dar Hitler a refuzat o astfel de alianță și chiar a considerat ideologia de stânga a lui Dickel ca fiind opusă național-socialismului. Prin urmare, Dickel a fost forțat să părăsească NSDAP.

În 1934, Dickel a fost arestat pentru asocierea sa cu național-socialistul de stânga, Otto Strasser, și condamnat la zece luni de închisoare. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, a stabilit contacte cu grupurile de opoziție. Dar în 1944, temându-se arestarea de către Gestapo, s-a sinucis.

Dickel a scris Die Auferstehung des Abendlandes (Renașterea Occidentului) în 1921 (ediția a doua 1922) pentru a demonstra că Occidentul nu este în declin, așa cum susținuse Oswald Spengler, ci mai degrabă pe calea unei noi renașteri. Ca un anticapitalist, Dickel și-a pus speranțele în dezvoltarea noțiunii de sindicate în comunități de muncă, mai degrabă în sensul corporativ.

Concepția sa despre dezvoltarea istorică se bazează – spre deosebire de descrierea spengleriană fantezică a ciclurilor organice ale civilizației care suferă naștere, dezvoltare și declin – bazată pe o înțelegere mai profundă a conflictului rasial din inima istoriei europene moderne. După cum a declarat în prefața celei de-a doua ediții a operei sale, ideea fundamentală a cărții sale a fost

să dezvăluie culturile ca simboluri ale sufletelor rasiale, să prezinte istoria secolului trecut ca o bătălie între mintea evreiască și cea germanică și să tragă concluziile corecte din această cunoaștere.

Cartea este împărțită în două părți, prima tratând „Cultura occidentală și dușmanii săi”, iar a doua cu „Destinul Occidentului și al Germaniei”. Prima parte constă dintr-o introducere și șase capitole dedicate „Caracterul culturilor”, „Occidentul”, „Centralismul”, „Evrei”, „Capitalismul”, „Sindicatele și socialismul”. Prezint aici doar capitolul despre evreiesc, deoarece este esențial pentru înțelegerea viziunii lui Dickel asupra lumii, care informează studiul său asupra istoriei germane, precum și previziunile sale optimiste despre viitorul Germaniei.

A doua parte constă dintr-o introducere și patru capitole despre „Destinul nostru religios”, „Soarta noastră politică străină”, „Soarta noastră politică internă” și, respectiv, „Mamele”. Am tradus secțiunea despre politica externă deoarece extinde cunoștințele lui Dickel asupra psihicului evreiesc pe scena politică internațională.

* * *

Opoziția lui Dickel față de evrei se bazează pe percepția sa asupra diferențelor intelectuale și spirituale fundamentale dintre evrei și germani și pe pericolul pentru germani reprezentat de mentalitatea materialistă, utilitaristă, internaționalistă și anti  nationalistă a evreilor. Studiul lui Dickel despre evrei este, în anumite privințe, o extensie a celui al lui Eugen Dühring din lucrarea sa din 1881 Die Judenfrage.[1] Dickel a fost în mod clar inspirat de această din urmă lucrare, deoarece dezvoltă multe dintre argumentele prezentate în ea.

Cu toate acestea, în ceea ce privește capacitatea culturală a evreilor, în timp ce Dühring considera sterilitatea artistică a evreilor ca fiind datorată lipsei lor de „aceea activitate liberă și altruistă a minții care singura avansează către adevăr și frumusețe neinteresate”, Dickel subliniază: lipsa de interior și profunzimea sufletească în lucrările lor ca defectul lor principal.

Este interesant de observat aici că discuția sa despre sărăcia artistică a evreilor este imediat urmată de o analiză a fizicii materialiste a lui Einstein, deoarece ambele provin dintr-o calitate materialistă defectuoasă a psihicului evreiesc. Toate tezele lui Einstein se bazează pe o concepție sterilă a timpului ca dependent de mișcarea fizică, în timp ce, pentru Europa de Vest, timpul a fost întotdeauna o forță independentă a vieții însăși și, prin urmare, legată în mod natural de observatorul viu, mai degrabă decât de obiectele materiale în mișcare. În timp ce fizica occidentală se bazează pe noțiunea de linii de forță, Einstein presupune că materia este impregnată de forță. Aceasta este o confirmare a viziunii lui, și a evreilor, materialiste asupra lumii.

În timp ce Dühring s-a concentrat în tratatul său economic Waffen, Capital und Arbeit (1906) asupra egoismului și lipsei de conștiință a caracterului evreu ca fiind principalele obstacole în calea stabilirii unei dreptăți sociale reale, Dickel subliniază utilitarismul care rezultă din acest egoism ca fiind: defectul principal al sistemelor economice și politice evreiești.

Ideologia lui Marx dezvăluie dependența evreiască de scopuri utilitare în prezentarea istoriei ca un progres inexorabil al societății în funcție de beneficiile comerciale ale infrastructurilor sale economice.

Atât viziunea asupra lumii a lui Marx, cât și a lui Einstein sunt într-adevăr continuări ale celei a lui Spinoza, care considerase și materia și spiritul ca două aspecte ale aceleiași Ființe, sau Dumnezeu sau Natură.

Astfel, în ultimă analiză, egoismul pe care Dühring îl indicase drept defectul evreului este identificat mai precis în calitatea sa periculoasă ca fiind datorat condiției spirituale deosebit de nedezvoltate a eului evreiesc, care nu se poate abstrage de materie, deoarece Dumnezeu sau Substanța este la fel cu Natura.

Filosofia politică a lui Spinoza este o nouă confirmare a gândirii sale utilitariste. Statul, potrivit lui Spinoza, este doar o instituție care ar garanta protecția proprietății. Acest lucru se datorează faptului că etica lui Spinoza se bazează în mod direct pe cunoaștere, adică pe cunoașterea a ceea ce este util oricărui individ sau indivizi anume. În socialismul secolului al XIX-lea, această funcție utilitară a statului este, desigur, accelerată de însuşirea de către stat a întregii proprietăţi private.

Răspunsul lui Dickel la pericolele socialismului evreiesc este cultivarea sindicatelor, pe care le consideră o mișcare contrarevoluționară a socialismului evreiesc:

Socialismul dorește să facă totul egal, standardizat, programat, dorește să coboare în structura scheletică plictisitoare a proletariatului, dorește să formeze și să administreze totul într-o manieră centralistă, să-l forțeze pe omul liber să treacă în conducerea obligatorie a „scării umanitate” pentru că se naște din viziunea despre lume evreiască, materialistă, internaționalistă, orientată de kismet/soartă.

Caracterul său este fanatismul. Mijloacele sale sunt lupta politică, scopul ei este  lupta cu lozinci împotriva bogăției. Adică, în fiecare punct, direct opusul sindicatelor. Aceștia din urmă doresc să ridice indivizii din fluxul uniform al maselor, doresc să creeze valori de personalitate, doresc o garanție a punctelor de vedere individuale și a autonomiei.

Ei doresc să creeze oameni liberi, conștienți de sine și responsabili, deoarece sindicatele provin din viziunea asupra lumii planetare occidentale a forței și a dizolvării finitului în infinit, a individului în profesia sa și patria sa. Caracterul său este lupta și creația, în lucruri mici și mari, este acțiune. Mijloacele sale sunt comunitatea de muncă, lupta pentru bunuri culturale și economice accesibile. Scopul său este lupta împotriva sărăciei. Sindicatele și socialismul sunt dușmani de moarte. (C.VI)

În cadrul sindicatului Dickel își propune comunitatea sa ideală de muncă a națiunii:

În toate părțile patriei, adevărații lideri intelectuali ar trebui să se alăture într-o uniune care să arate maselor marile legături culturale care duc la Biserică, patrie și sindicat. Ar trebui să apară o uniune de bărbați germani care să găsească mințile creative cu adevărat mari, care nu produc statute, ci opere, purtând marea idee culturală în toate asociațiile profesionale și sindicatele – fiecare după cum i se pare cel mai bine – care reunește pe cei fragmentați, care se angajează să exercite influență asupra presei și, dacă dorește să facă ceva mai mult care, din păcate, este necesar, asigură mijloacele de publicitate. O uniune care este conștientă de faptul că durata sa de viață se termină cu desăvârșirea muncii sale – o patrie unită în interior. (Cap. X)

Utilitarismul economic evreiesc este legat de o totală lipsă de sentiment personal pentru pământul în care a crescut și de disprețul față de natiune si orice patriotism. Iar economia laissez-faire duce, prin înființarea piețelor mondiale, inevitabil la internaționalism. Diferența totală dintre viziunea evreiască asupra lumii și cea a Europei de Vest este astfel responsabilă pentru revoluțiile din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX.

Lipsa sentimentului patriotic în rândul evreilor a dus la exploatarea de către ei a nemulțumirii economice care ar fi putut fi prezentă în clasele muncitoare ale unor națiuni în așa fel încât, depășind sentimentul patriotic natural al Europei de Vest, evreii au promovat printre ei internaționalistul. scheme economice precum Internaționala Comunistă.

* * *

Un extras din The Resurgence of the West a lui Otto Dickel, Partea I, Capitolul 4: Evrei

Cu discuția despre caracterul culturii evreiești ating o întrebare pe care nimeni nu o poate ignora pentru cine îi este aproape soarta națiunii sale. Și Spengler s-a ocupat de asta – într-un mod neobișnuit. El propune părerea îndrăzneață că evreii, care reprezintă astăzi o putere mondială, au ajuns la statutul de popor fellah [adică țăran, muncitor agricol]. Asta sună a dispreț. Este posibil ca el să fie condus la aceasta de un punct de vedere neexprimat pe care nu-l putem percepe.

Ne lasă să bâjbâim în întuneric. Problema evreiască nu este o problemă internă germană care pare mai importantă unora și mai puțin altora; este cea mai importantă chestiune a întregului Occident astăzi.

Prezența lui poate fi negata doar prin necinste sau prostie. Soluția sa practică este o problemă de viață pentru milioane de locuitori ai Europei. Masele mari ale națiunii, inclusiv păturile educate, nu sunt încă clare despre acest lucru. Printre numeroasele cauze ale acestui ciudat fenomen, un rol decisiv joacă modul în care se desfășoară lupta dintre părțile ostile.

Avem nevoie disperată de un front defensiv împotriva stăpânirii evreiești și a aservirii națiunii. Pionierii dedicați care doresc să stabilească acest lucru îndeplinesc o faptă patriotică. Nu toți s-au adunat sub steagul antisemitismului. Ei știu că campionii săi urmează adesea căi false și cad prea ușor sub influența unor oameni pentru care sentimentul de patriotism și sentimentul rasial sănătos al omului german a fost întotdeauna un mijloc de a-și satisface propria poftă de putere.

Oamenii sunt prea conștienți de acest fapt. Evreul o exploatează. El ciocanește în masele fără judecată care citesc doar presa lui asociații false de idei precum — purtători de svastică: reacționari; mișcare naționalistă: republică pe cale de dispariție; antisemit: dușman al muncitorilor. În plus, germanul poartă în sân sufletul Occidentului și, prin urmare, respinge violența și sângerarea atâta timp cât cea mai înspăimântătoare presiune nu-i forțează revolta impetuoasă.

Acestea sunt câteva dintre numeroasele motive care fac apărarea împotriva antisemitismului uşoară pentru evrei. El cunoaște starea de spirit a oamenilor; el știe să arunce sloganele efective către mulțimi și astfel exploatează cu pricepere și eficient puterea care îi conferă drepturi aproape exclusive asupra presei. Talentul său actoricesc de clown marcant este foarte util, ceea ce îi permite să îndeplinească cu măiestrie rolul de eliberator și de prieten al poporului.

Dar el este brutal; el înțelege doar dispozițiile, nu sufletele. Din acest motiv, speră să stăpânească prin forță mișcarea spirituală în creștere, crede că este în siguranță și împinge lucrurile prea departe. Asta va fi răzbunat amarnic.

Ca peste tot, în zilele noastre un dus inainte și înapoi fără scop a devenit caracteristica situației. Soluția practică, non-violentă a întrebării este scopul corect și accesibil. Ea servește dezvoltării pașnice a întregului și, prin urmare, servește adevăratului beneficiu al națiunii.

Cine dorește să rezolve problema evreiască – și trebuie rezolvată – trebuie să sape adânc. El trebuie să recunoască că evreul prosperă numai acolo unde stăpânește decăderea, că ajunge la putere și devine o ciumă înspăimântătoare unde nu i se oferă nicio barieră mentalității sale de profit.

La asta se poate ajunge doar pe o singură cale: prin crearea unei legi germane care să facă imposibil ca sursa întregii vieți culturale și economice naționale, pământul, să cadă victima exploatării prin cămătă și prin care sclavia interesului și protectorul ei. , sistemul de partide, este eliminat.

Evreul se teme de aceste cereri constructive, nu de antisemitism, mai ales când reprezentanții săi depind prea des de legăturile secrete evreiești. Ei au grijă ca rațiunea să devină o prostie, faptele bune o urgie și incitarea la instruire. Niciun cuvânt de condamnare nu este suficient de ascuțit împotriva acelui instinct care are ca scop trezirea tendințelor către pogromuri.

Pasiunile neîngrădite nu au adus niciodată beneficii unei națiuni, întotdeauna un rău grav. Pasiunea îl face mut și orb față de adevăr și rațiune. Prin urmare, odată ce este eliberat, dărâmă toate barajele. Unul care a fost chiar un lider trebuie să se supună câteva ore mai târziu și este sfâșiat de potop. Națiunea nu este un motor care poate fi oprit și pornit din nou.

Națiunea noastră nu are nevoie de exagerare și de minciuni, ci de cunoaștere și conștientizare și are nevoie de acestea mai mult decât oricare altul pentru că, în ea, conceptul de păstrare a sacrității sângelui a devenit un obicei din timpurile strămoșești. Dar adevărul este că un decalaj profund îl desparte pe german de evreu.

În fiecare trăiește sufletul culturii sale și sunt esențial diferite unul de celălalt. Prin urmare, cei doi nu se pot înțelege. Și mai mult: de aceea fiecare evreu care se amestecă în treburile noastre, ocupă o poziție oficială sau influențează opinia publică este, conștient sau inconștient, un dușman al patriei noastre. Cine contestă această afirmație se lasă înșelat de superficialități.

Termenul „evreu patriotic”, indiferent dacă este născut în Germania, Franța sau Anglia, este oabsurditate. Doar balbaitorii pot indica aici pe Disraeli. Acest om de stat evreu din fruntea Imperiului Englez nu s-a gândit niciodată altfel decât ca evreu. Propriile sale declarații și scrieri prezintă o dovadă elocventă în acest sens.

Partea a 1-a

Valhalla din Vest se află undeva în infinit. Doar bărbații activi și curajoși vor avea parte la asta. Paradisul arabilor se află undeva într-un loc magic pe care nu-l putem experimenta și noi. Acolo, pentru credinciosul care trăiește și moare pentru Allah, face semn de bucurii senzuale bogate, acolo îi solicită frumoase houris [adică femei fecioare cu ochi frumoși care sunt descrise ca o recompensă pentru credincioși].

Paradisul evreilor se află pe pământ. El nu luptă să-l posede. Va veni. Reich-ul pământesc de o mie de ani în care va domni peste toate națiunile, în care – după cum se spune în unul dintre cei mai buni profeți ai lor Isaia al II-lea[2] – regii îi vor linge praful de pe pantofi și toată bogăția lumii va îi aparțin lui si a fost asigurat de Dumnezeu în mod repetat.

Paradisul evreiesc este pe pământ. Despre asta nu există nicio îndoială. După crearea Evei, când Adam încă mai trăia în paradis, Domnul îi vorbește: „Umple pământul și fă-l supus ție!” Acest pasaj este complet fără sens dacă pământul și paradisul nu sunt echivalente unul cu celălalt. Această viziune asupra lumii ne vorbește mai clar în pasajul de după Cădere, unde spune: „Și Domnul Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și pe Eva din grădina Edenului și a așezat înaintea grădinii heruvimii cu săbii ascuțite de tăiat, ca să nu se întoarcă și să mănânce din pomul vieții.

Este pur și simplu imposibil. Conform modului occidental de a simți, paradisul ar fi trebuit, în momentul expulzării, să se îndepărteze într-un infinit înnorat și să fie pierdut pentru totdeauna pentru om. Astfel, în afară de faptul că este imposibil pentru omul german să-și imagineze lucrul cu sudoarea frunții sale ca pedeapsa lui Dumnezeu, mitologia sa nu poate niciodată, în mintea lui, să exprime ideea unei întoarceri a celui care este expulzat. spre Grădina Edenului — pe care niciun muritor nu mai poate, de atunci încolo, să mai pună piciorul.

Ar putea fi tentat să considere acest pasaj biblic ca pe o relicvă din vremuri anterioare care poartă împreună cu el o doctrină religioasă pură, elaborată rațional, asemănătoare cu puritanismul, dacă istoria originilor Vechiului Testament nu ar contrazice clar această interpretare. Chiar dacă Vechiul Testament a fost adesea revizuit, schimbat și falsificat de către liderii religioși evrei autorizați, el reflectă, fără îndoială, în esență versiunea originală a viziunii asupra lumii a acestor oameni.

În timp ce sufletul culturii noastre ne obligă să acoperim infinitul pentru a ne căuta Valhalla, cel al evreului îl obligă să caute fericirea pe pământ. Sufletul lui rătăcește în sus și în jos, instabil și fluctuant, și caută Reich-ul pământesc de o mie de ani. Aceasta este viziunea de bază a acestor oameni care devine pentru noi cheia pentru rezolvarea multor ghicitori pe care ni le prezintă.

Ea explică pofta lor ciudată pentru aur și bani, lipsa lor completă de sentiment pentru țara natală și patrie în sensul creșterii spirituale, sentimentul istoric, punctul lor de vedere utilitar, impulsurile lor comuniste extraordinar de puternic marcate pe de o parte și pofta lor de putere pe de o parte. celălalt, internaţionalismul şi imperialismul lor.

Căci fiecare evreu, indiferent cum ar fi, este ambele. Dar numai pentru persoana lui. De aici apar contradicțiile pe care le putem urmări în toate doctrinele sale, în toate domeniile. Pentru el nu sunt contradicții. Fiecare își ridică un mic Reich, paradisul său pământesc, în care stă ca punct central, în care fiecare trebuie să-și urmeze voința necondiționată. Necondiţionat! Asta îl caracterizează ca semit, ca proprietar de sclavi. Fie că este un maestru blând sau crud este o chestiune de dispoziție personală.

Evreul este un străin pe pământul occidental. Prin urmare, confundăm conceptele atunci când îl evaluăm cu măsurile noastre, îl judecăm după codul nostru moral. Există atâtea coduri morale câte oameni există. Niciun occidental nu poate experimenta pe cel evreu. Conceptul său despre bine și rău este fundamental diferit de al nostru.

Acest zid de diferențiere care nu poate fi depășit îl diferențiază pe el și pe noi unul de celălalt. Vorba care se aude adesea, că evreul nu are caracter, este falsă. Dimpotrivă, are un caracter foarte marcat și îi rămâne fidel. Ceea ce este bun și ceea ce este util sunt același lucru pentru el. Am demonstrat motivul pentru asta. De aceea nu face decât ceea ce îi aduce beneficii directe sau indirecte.

Aici izvorăște fontul împietririi inimii care poate fi înălțat la o cruzime incomensurabilă atunci când consideră că este necesar să îndepărteze obstacolele din calea străduinței sale pentru ceea ce îi este de folos. Fiecare persoană imparțială știe că această caracteristică – care ne respinge – se regăsește la toți evreii, cu excepția faptului că unii sunt capabili să o ascundă mai priceput decât alții.

Abnegația de sine este ceva complet de neînțeles pentru el.

Același lucru este valabil și pentru compasiune, în ceea ce îi privește pe neevrei. El poate observa durerile altora fără nici cea mai mică emoție, dacă doar propriul său avantaj rămâne păstrat. Atâta timp cât nu poate exploata o suferință în avantajul său, nu mișcă un deget. Pe de altă parte, el se străduiește cu toată forța acolo să aducă cât mai mulți oameni la dependența neputincioasă de el însuși.

De acolo apare neîncrederea sa extraordinar de puternic dezvoltată. Întrucât utilul este bun, toate mijloacele pentru a-l atinge sunt corecte, chiar și atunci când el este împotriva legii. Prin urmare, pedeapsa nu este nimic dezonorant pentru el. Mai ales puternic marcate este viclenia lui și arta sa de a deghiza. Rolul de salvator, de cel mai bun prieten în mizerie, de frate compasitor pe care îl joacă excelent și se strecoară sub această mască în inima victimei sale, pe care o suge fără milă de îndată ce l-a ademenit în plasa lui.

Caracterul de bază al naturii sale produce și caracteristicile sale bune. Când își vede beneficiul legat de cel al ocupației sale, fie că este comerciant, medic, reprezentant al presei sau angajat de stat, este activ de neobosit. Aici germanul obișnuit poate învăța din exemplul său. Este adevărat că mulți, cu siguranță nu toți, evrei se împing înainte.

Marea lor influență în asociațiile profesionale este, totuși, aproape întotdeauna binemeritată. Aici lucrează, în timp ce alții stau acasă, aici mai ales simțul său puternic dezvoltat al realității este valoros. El intervine și abordează problemele în mod corespunzător, în timp ce mulți dintre oponenții săi, în general, nu trec dincolo de formularea de planuri și deliberări la acțiune.

Din nou, este destul de diferit unde joacă rolul liderului maselor. Acolo, pentru el sunt necesare doar cuvinte pe care știe să le transforme într-o manieră magistrală în lozinci. Fericirea celor pe care îi conduce și despre care vorbește mereu este pentru el total o chestiune de indiferență. Își urmărește propriile scopuri, care — de exemplu, în lupta împotriva feudalismului — coincid într-o anumită măsură cu cele ale adepților săi.

Știe să-și ascundă cu pricepere piciorul despicat până când crede că nu mai este necesar să-l arate deschis. Troțki ne oferă o lecție de obiect în acest sens într-o manieră grandioasă. Nu este suficient să-l urăști pe evreu?

Acum, ura este o chestiune de dispoziție și gust. Este inutil pentru apărarea împotriva relelor. Pentru asta, în cazul special al politicii, există un singur mijloc: să apară în fața maselor ca un adevărat prieten al poporului fără niciun motiv ascuns.

Astazi este greu. Din vina proprie. Evreul a reușit, printr-o activitate de zeci de ani, să smulgă sufletul din sânul poporului, deoarece a avut oportunități pentru activitatea sa subversivă într-o măsură bogată. Cuvântul „oameni etnici”[3] nu a fost auzit cu plăcere. Suna atât de ostil, atât de revoluționar.

Ceea ce este util este bun și deci permis. Acesta este întregul conținut al concepției spirituale evreiești. Și acționează în conformitate cu asta. Nu poate acționa diferit, chiar dacă – un caz inimaginabil – și-ar dori foarte mult să o facă. Nu trebuie să mai persistăm în nebunia secolelor trecute, la răspândirea căreia dreptul roman și Bisericile din ambele confesiuni au contribuit din suflet – că există o cultură umană care se ridică în linie dreaptă, că acțiunea și gândirea umană este rezultat al educației și formării. Această concepție plictisitoare, raționalistă ne-a adus la mizerie.

De-a lungul multor epoci, ea a înstrăinat clasele proprietăți de cultura lor, a îndepărtat prioritatea înțelegerii lor asupra inimii și le-a forțat pe căi pe care evreul le parcurge prin instinctul său interior. Marx a spus odată ceva de genul acesta: Evreul este emancipat prin iudaizarea burghezului.[4] Avea exact dreptate. Dar sufletul Occidentului nu este mort din acest motiv. Se sparge în mod repetat. Vocea lui nu se lasă ignorată multă vreme cu impunitate. Asta se numește conștiință.

Partea a II-a

Sufletul care rătăcește nesigur în sus și în jos pe pământ nu a putut, prin oamenii de felul lor, să producă nicio clădire și lucrări de artă mărețe, nicio filozofie și matematică proprii și nicio stare. Nicăieri în miile de ani ai istoriei evreilor nu găsim o mare minte creativă. Singurul lucru unic pe care mintea evreiască l-a produs sunt niște psalmi.[5] Ele nu pot fi caracterizate, nici măcar la o judecată generoasă, drept realizări intelectuale puternice.

Această națiune nici măcar nu a putut să-și construiască templul în Ierusalim fără ajutor străin.[6] Statele de scurtă durată pe care imaginea istoriei sale le arată sunt lucrările liderilor rasiali străini. Filosofia și matematica sa sunt imitații și elaborări ale creațiilor altor culturi în care și-a infuzat propria viziune asupra lumii. Într-adevăr, nici măcar nu și-a format o religie, în sensul nostru, prin forță proprie. În timp ce toate celelalte religii, inclusiv cele ale popoarelor primitive, sunt împletite cu o abundență de poezie și saga, religia evreiască lipsește în toată mitologia. Ceea ce este prezent în Vechiul Testament este împrumutat din culturi străine. În imaginile sale pure, evreul și-a insuflat propriul caracter – kismet/destin,[7] materialism și internaționalism – și le-a deformat în caricaturi.

Despre aceasta au scris multi cercetători serioși, care au examinat cu strictețe, care au fost, în cea mai mare parte, prieteni și admiratori ai evreilor. Este aproape imposibil să adaugi ceva nou. Cu toate acestea, voi încerca, dar nu pot evita prin urmare să mă refer la ceea ce este deja cunoscut de dragul întregii imagini de ansamblu.

Religia evreilor este un contract între două părți. Iacov spune Domnului: Dacă vei îndeplini aceste cinci puncte, atunci vei fi Dumnezeul meu. În viziunea germanică asupra lumii, acest pasaj biblic înseamnă blasfemie.

Dar este oglinda sufletului evreiesc: acțiunea cere o contraacțiune. Nu în cer, ci pe pământ. Ceea ce nu-mi este de folos nu voi face. Dacă vrei să te cinstesc atunci, bine, spune-mi ce-mi vei da în schimb.

De aceea, Vechiul Testament roiește cu promisiuni de stăpânire, de comori ale lumii, de sămânță rodnică, de aceea se anunță în repetate rânduri prin gura profeților: Voi sunteți poporul meu ales, al meu, vreau să face din tine un popor grozav. Oriunde Domnul face o poruncă, urmează imediat promisiunea unei recompense.

În Vechiul Testament, se vor căuta în zadar porunci morale în sensul culturii occidentale. Acest fapt iese la lumină cel mai clar în Cele Zece Interdicții, care sunt desemnate în mod remarcabil drept Zece Porunci[8] – o lovitură de bici pentru simțul pur germanic al limbajului. Legea morală occidentală cunoaște un singur „Tu vei”. Este rezumat în glorioasa propoziție: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”[9] Acest „să-ți faci” este imperativul categoric al lui Kant: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi în orice moment simultan drept principiu. a unei legislații universale.”

Asta sună izbitor lângă „Să nu ai” – să ai alți zei, să-mi ia numele în zadar, să ucizi, să comit adulter, să furi, să dai mărturie mincinoasă, să poftești. Toate aceste porunci aparțin unui cod penal. Nicaieri. Ca și într-un cod penal, urmează imediat și în Vechiul Testament amenințarea unei vizite înfricoșătoare până la a treia și a patra generație în cazul faptelor nelegiuite[10]. Totuși, în același timp, promisiunea: „De aceea, iubiți-mă și urmați poruncile Mele, pe care le voi binecuvânta până la a miea generație.”[11]

Este semnificativ faptul că singura poruncă care conține valoare morală se bazează pe utilitate în acest sens. lume: „Cinstește-ți tatăl și mama, ca să fii binecuvântat și să trăiești mult pe pământ!” Prima poruncă este deosebit de remarcabilă prin referirea la alți zei. Numai o doctrină bisericească care, în cursul dezvoltării sale istorice, aparține la trei cercuri culturale fundamental diferite, a fost transformată de acestea și poartă cu ea multe lucruri extra-biblice din vremuri trecute, poate interpreta în mod fals acest pasaj fără echivoc.

Susține că evreul este un monoteist. El însuși nu a susținut niciodată asta, în măsura în care a fost sincer. Nu a putut deloc pentru că această idee este împotriva întregii sale viziuni asupra lumii. Domnul este dumnezeul lui, zeul poporului ales. El este „un” zeu puternic, așa cum declară el însuși, nu „Dumnezeul”.

Întregul legământ, temelia credinței iudaice, ar fi lipsit de sens dacă și alte popoare s-ar împărtăși de el.

Astfel, promisiunea Impărătiei de o mie de ani, unicul drept asupra bogăției lumii,  ar fi lipsit de valoare. Acesta este motivul pentru care evreii – în afară de o perioadă destul de scurtă de încercări de convertire – s-au comportat întotdeauna negativ împotriva intrării altora în comunitatea lor religioasă.

Recunoașterea aparentului monoteism al evreului nu este într-adevăr negată de  nicio persoană imparțială. Pe de altă parte, se ridică adesea obiecția că evreul de astăzi este diferit de cel de acum trei mii de ani. Acest lucru este deja fals pentru că evreul și-a menținut rasa pe partea masculină într-un mod extraordinar de pur. În această aversiune instinctivă față de amestec se află puterea lui.

Își lasă fiicele să se căsătorească fără dificultate cu bărbați de alte rase. Pentru oamenii lui, însă, în măsura în care nici ei nu sunt corupti, gândul de a nu produce un fiu curat ca moștenitor legal este o angoasă. Atâta timp cât o rasă urmează legea „purității rasiale”, atâta vreme trăiește în ea sufletul culturii sale, în acest caz – unde este doar o chestiune de activitate raționalistă, unde nu se poate vorbi strict despre cultura ei – civilizația sa.

Evreul de astăzi gândește, simte și acționează exact ca strămoșii săi rasiali, exact ca chinezii puri sau germanii puri. Viziunea asupra lumii nu s-a schimbat și acolo unde a fost forțată pe căi false, se redresează întotdeauna. S-au schimbat doar formele exterioare în care se exprimă.

Popoarele germanice au fost întotdeauna și sunt încă monoteiste, chiar dacă se pot numi panteiste, moniste sau atei. „Ei îi numesc pe zei numenul sacru în fața căruia tremură”, scrie Tacitus.[12]

Într-adevăr, chiar și formele în care ele simbolizează forțele naturale și la care se sacrifică sunt atât de slab delimitate, încât deja pentru mulți cercetările asupra sistemului nostru religios antic a fost ruinată. Zeul nostru este creatorul infinit, atotputernic, omniprezent, lângă care niciun alt zeu nu are loc. Dacă exprimăm acest sentiment fundamental într-un mod fizic, matematic sau biologic, este doar o chestiune de gust.

În ultimă analiză, rămâne întotdeauna eternul, inscrutabilul, pe care nu-l putem cunoaşte. Tocmai în acest punct se deschide un decalaj adânc între noi și evrei. Pentru el, omul pur raționalist, nu există nimic pe care să nu poată înțelege prin inferențe raționale. Nu înțelegem acest sentiment, dar îl observăm la toți evreii importanți.

Doar mințile foarte superficiale pot indica în acest context venerarea Mariei și a sfinților Bisericii Catolice. Ei nu sunt zei. Ei sunt mijlocitori, asistenți, ocrotitori pe care omul îi inserează în sentimentul corect al neputinței și neputinței sale între el însuși și Dumnezeul înalt, infinit, cu totul în afară de faptul că originea lor, în cea mai mare parte, se regăsește până la influențele creștinismul antic, răsăritean, deci unul care este dezvoltat într-un mod cu totul altul decât germanic.

Zeul evreilor este doar zeul lor. Cei doi sunt legați unul de celălalt printr-un legământ. Îmi amintesc doar pasajul narațiunii vițelului de aur.[13] Domnul îi spune lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din Egipt, s-a stricat; și acum lasă-mă, ca să-i mistuie mânia mea; în felul acesta te voi face cu un popor mare.” Dar Moise nu-l părăsește, ci îi întinde legămintele jurate cu Avraam, Isaac și Iacov. „Și Domnul S-a pocăit”.

Chiar și astăzi, contractul este totul pentru evreu.

Este arma lui, pe care o ascuți și la a cărei formulare aderă. Legea negermană îi oferă posibilitatea pentru asta. Pentru omul german legea este o lege morală sacră. În mod inconștient, el inserează valori culturale în forma sa rigidă. Pentru evreu este formularea unor clauze scrise a căror aplicare pricepută îi aduce beneficii. Aici curge fontul superiorității și competenței adesea observate a avocaților evrei. Dă-i germanului o lege germană și se va usca.

Doctrina religioasă evreiască se caracterizează printr-o lipsă totală a conceptului de forță și acțiune, deci tocmai a ceea ce constituie conținutul mentalității noastre. Locul lui este luat de „kismet/destin”. Omul este expus voinței puternice a zeului puternic pe care îl conciliază prin îndeplinirea îndatoririlor impuse, oricât de lipsite de sens ar fi acestea, așa cum arată jertfa lui Avraam. Ascultarea se cere în toate împrejurările. Ca recompensă urmează binecuvântarea.

Această idee de bază este introdusă în poporul Israel în sute de narațiuni. Dacă este ascultător, atunci va veni Impărătia pământească de o mie de ani care nu se obține  prin fapte îndrăznețe și nu în sensul nostru de transformare morală a vieții cuiva, ci prin împlinirea formei exterioare pe care porunca o ordonă, prin respectarea legii. Doar această idee de kismet face explicabilă credința de nezdruncinat a evreilor în viitoarea lor stăpânire, care a fost atât de des dezmințită în istorie și care se va împlini în curând.

Această viziune asupra lumii îl infuzează chiar și atunci când o neagă. Faptele dovedesc această afirmație, iar prezentul este o singură mare demonstrație a acesteia. Din această credință se naște internaționalismul său. Fiecare evreu este un internaționalist. Nu poate deloc să gândească și să simtă într-un mod naționalist.

El poate de multe ori să simuleze sentimentul naționalist pentru sine. Din el iese mereu ceva diferit. El pune dragostea pentru patria ca posturi în planul său de construire a stăpânirii sale mondiale, fiecare în funcție de circumstanțe.

Disraeli a trebuit să acționeze în acest fel. Calea lui către Noul Ierusalim a trecut prin Londra.

Dar, în general, evreul combate gândirea naționalistă – parțial prin ura față de clasele conducătoare, dar mai mult prin instinctul interior. Nu înțelege cultura străină. Îl batjocorește și îl subminează. Cel care luptă pentru ideea de internaționalism luptă pentru imperialismul evreiesc.

M-am restrâns la câteva remarci asupra principalelor trăsături ale caracterului evreu. Nu o putem schimba mai mult decât poate evreul însuși. Este a priori a viziunii sale asupra lumii care contrastează puternic cu a noastră. Aici experiența lumii planetare, acolo kismet; aici dizolvarea finitului, acolo materialismul; aici dragoste de patrie, acolo internaționalism. Va fi bine să consolidăm aceste remarci generale cu câteva exemple demne de remarcat.

Partea  a III-a

Filosofia lui Spinoza este o amalgamare remarcabilă a punctelor de vedere ale lui Descartes, Giordano Bruno și lumea conceptuală evreiască. Ea este creată din convingerea profundă că nimic nu poate rămâne ascuns rațiunii umane, că poate urmări și expune fenomenele lumești în cele mai secrete adâncituri ale lor. Din punct de vedere creativ, Spinoza este un cifru. Ceea ce a produs el este rezultatul activității raționaliste obținute.

El își dezvoltă concluziile din principii pe care le-a împrumutat din altă parte și le-a remodelat pentru scopurile sale, pe care le urmărește până la capătul lor fără a lua în considerare cerințele mentalității și a priori ale occidentalului. Rezultatele diferitelor sale serii de gânduri se contrazic, așadar, una pe cealaltă – după părerea filozofilor noștri, care nu observă că aici culturile se opun unele altora.

Nu după părerea lui, căci nicăieri nu încearcă să reducă decalajul. În zadar am fi încercat să-l convingem de erorile sale. Dimpotrivă. Ar fi clătinat din cap cu disperare în legătură cu presupozițiile noastre false și enormele concluzii false, așa cum ar fi făcut Marx și Einstein astăzi.

Atât kismet/destin, cât și materialism sunt exprimate în propoziția care stă în centrul doctrinei spinoziste: deus natura sive substantia. Dumnezeu, fie Natură, fie Substanță.[14] Să fie subliniat în mod expres că Spinoza era într-adevăr conștient că zeul său nu are nimic în comun cu zeul concepției noastre creștine, nu este un creator, nu este o putere activă. Conceptul de putere îi lipsește pe deplin. Aici constă diferența fundamentală dintre panteismul său intenționat și cel brunonian.[15]

Există, ne învață Spinoza, o singură substanță pe care o numim Dumnezeu sau Natură. Trupul și sufletul nu sunt entități separate, așa cum a subliniat atât de clar Descartes. Prin urmare, problema interacțiunii lor reciproce este irelevantă; întrucât nu sunt prezenți, nu pot opera unul pe celălalt. Mai degrabă, fenomenele materiale și spirituale sunt doar două părți ale aceluiași proces mondial.

Gândirea și obiectele individuale extinse sunt doar condiții schimbătoare ale bazei uniforme a lumii. A vorbi despre obiecte independente sau, într-adevăr, despre scopul și dezvoltarea lor nu este permis, pentru că ele sunt doar aparență și înșelăciune. Ele nu sunt nici create de Substanță și nici nu se separă de ea – contrar doctrinei talmudice – dar ele decurg în mod necesar din natura Substanței, la fel cum „din natura triunghiului rezultă că suma unghiurilor lor este egală cu două unghiuri drepte’.[16] Toată Ființa este uniformitate și necesitate.

Numai Dumnezeu, Natura, Substanța acționează pe deplin liber pentru că nu face nimic care să îi contrazică natura. El urmează doar legile auto-ordonate. Într-adevăr, ce ar trebui să-l poată forța să acționeze diferit, deoarece nimic nu există în afara lui. Obiectele individuale, deci și oamenii, sunt efecte și dependențe ale Substanței, sunt particularități ale universalului. De aici rezultă că omul nu posedă liberul arbitru.

Substanța este ceva real, material. Poate exista o îndoială în acest sens numai pentru cei care doresc forțat să interpoleze cu forța în Spinoza ceva care nu este conținut în doctrina lui. El spune în mod expres că Substanța este Ființa din lucruri, constituie realitatea lor, le manifestă și le poartă. Corporalitatea și realitatea coincid pe deplin în el.

El schimbă conceptele res[17] și corpora[18] după bunul plac. Ideile sunt doar imagini în oglindă ale realului. Ultima îndoială cu privire la această concepție materialistă dispare într-o examinare a celei de-a patra definiții:[19] Prin atribute trebuie înțeles ceea ce rațiunea înțelege ca „ceea ce constituie natura substanței”. Aici se exprimă fără echivoc că atributele sunt reale, nu caracteristici care sunt gândite, cu alte cuvinte, caracteristici pe care substanța le posedă și independent de observator.

Din aceasta concluzie se produc pentru noi contradictii iresolubile in doctrina spinozista. Fiecare încercare de explicare și interpretare a acestora este de prisos și falsă de la început.

Evreul într-adevăr gândește diferit de noi.

Diferența intelectuală profundă iese cel mai clar la lumină în doctrina etică a lui Spinoza. Voința și înțelegerea sunt aceleași, o noțiune care este consecința evidentă a concepției lipsă despre putere. Virtutea se bazează numai pe cunoaștere, așa cum și astăzi evreul înțelept este considerat virtuos.

Auto-întreținerea este fundamentul virtuții, căci cum ar putea cineva să se comporte bine dacă nu vrea să trăiască?

Iubirea de sine este o cerere a Naturii sau, cu alte cuvinte, a lui Dumnezeu sau Substanță. Prin urmare, tot ceea ce îi servește — utilul — este permis. Util este ceea ce ne sporește puterea, activitatea sau perfecțiunea sau promovează înțelepciunea. A acționa virtuos înseamnă a urma conducerea înțelegerii în autoîntreținere.

O diferență mai mare între această cerere și imperativul categoric al lui Kant, sau viziunea evreiască și occidentală asupra lumii, este pur și simplu imposibil de gândit.

Din această fundație, Spinoza ajunge la ciudata sa doctrină politică, care nu este altceva decât o societate internațională pentru protecția proprietății. Procesul său de gândire este următorul: În general, nu există nedreptate ca atare, pentru că nedrept este într-adevăr doar ceea ce nu este util.

Dar nimeni nu va avea dorința de a face ceva care să fie împotriva beneficiului său. Adunarea multor oameni care sunt conduși de pasiunile lor, fiecare dintre ei are pretenția la tot ce este util, face să pară dezirabilă o ordine bazată pe rezonabilitatea întregului. Ei formează un stat care are funcția de a-i proteja de invadările ilegale în proprietatea lor.

Abia din acest moment există o nedreptate. În plus, statul trebuie să aibă grijă de educația care servește la fel și utilității individului. Statul semnifică în mod evident o restrângere a autorităţii personale. Prin urmare, nu este util. Dar, din moment ce aduce ordine, înțeleptul va risca răul minor.

Fundamentul statului este material, idealul său cel mai înalt!

*   *   *

Nu este același lucru pe care îl regăsim la Marx? Din păcate, Marx nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit planul de a scrie o filozofie. Se pare că s-ar fi dovedit a fi altceva decât un Spinoza îmbunătățit. Un indiciu în acest sens este dat de următorul pasaj din care reiese în același timp că ideea mult discutată de dezvoltare a lui Marx are o semnificație cu totul diferită de cea pe care i-o atribuim noi, una marcant evreiască.

Pasajul se găsește în prefața celei de-a doua ediții a lui Das Capital:

“Metoda mea dialectică nu este doar în esență diferită de cea hegeliană, ci și opusul ei direct. Pentru el procesul de gândire, pe care îl transformă, sub denumirea de idee, într-un subiect independent, este demiurgul realității, care formează doar înfățișarea ei exterioară. Pentru mine, dimpotrivă, idealul nu este altceva decât materie transferată și tradusă în mintea umană.”

Aici merită menționat și pasajul din „Critica filozofiei hegeliene a dreptului”[20]: „Este deci datoria istoriei să stabilească adevărul — după ce lumea de dincolo a dispărut — în această lume”.

Să cităm mai ales aceste propoziții foarte clare: [21]

Din idealismul pe care, de altfel, îl comparasem și îl hrănisem cu kantianul și fichteanul, am ajuns să caut ideea în realitatea însăși. Dacă zeii locuiseră mai devreme peste pământ, acum deveniseră centrul lui.

Citisem fragmente din filozofia hegeliană, a căror melodie grotească, stâncoasă, nu îmi plăcea. Am vrut să mă scufund încă o dată în acel ocean, dar cu intenția sigură de a găsi că spiritul este la fel de necesar, concret și ferm întemeiat ca materia, de a nu mai dori să exersez arta scrimă, ci de a atrage perle pure în interior. lumina soarelui.

Am scris un dialog de aproximativ 24 de pagini: „Cleanthes, or the Starting Point and Necessary Progress of Philosophy.”[22] Aici, arta și știința, care se despărțiseră complet una de cealaltă, erau într-o oarecare măsură unite și ca un rătăcitor robust a început opera în sine, un progres dialectic filozofic al divinității, cum se manifestă ca o noțiune în sine ca religie, natură și istorie. Ultima mea propoziție a fost începutul sistemului hegelian.

Această concepție materialistă despre lume formează fundamentul doctrinei istorice a lui Marx. Este un exemplu clasic de viziunea despre lume a evreilor. De aceea aproape fiecare muncitor german și fiecare sindicalist, fără excepție, se opune noii sale Biblii. Socialismul marxist nu intenționează deloc să îmbunătățească situația economică a muncitorilor. În general, nu are niciun obiectiv. Cunoașterea deficitară a semnificației fundamentale a concepției materialiste despre istorie și ignoranța uimitor de enormă a caracterului acesteia în cercurile muncitorești și burgheze este consecința diferenței culturale dintre evrei și Occident. Cei doi nu se înțeleg.

Germanul vrea acțiune, forță, viață. Pentru evreu acestea sunt concepte necunoscute, doar cuvinte cărora el le atribuie un sens complet diferit. Pentru Marx muncitorul este un produs total neputincios al sistemului economic. Este destul de inutil ca el să vrea să se revolte împotriva condițiilor existente. El nu poate decât să aștepte până când structura ordinii sociale actuale se prăbușește. Acest lucru se va întâmpla fără niciun ajutor din exterior sau din interior:

La o anumită etapă de dezvoltare, productivitatea materială a societății va contrazice condițiile de productivitate sau – pentru a folosi expresia legală a acesteia – condițiile de proprietate în care sa mutat. Din formele de dezvoltare ale forţei productive aceste condiţii se transformă în lanţuri proprii. Intră apoi o epocă de revoluție socială: odată cu schimbarea fundației organice, întreaga suprastructură enormă este revoluționată încet sau rapid.[23]

“Este revoluționată încet sau rapid, dar nu masele subversive o revoluționează.” Această propoziție spune totul. Dar mi se pare important să citez un număr suplimentar de pasaje, deoarece nu se poate face suficient pentru a dezvălui publicului adevărata doctrină marxistă, nu cuvintele de referință exploatate, așa cum au devenit obișnuite.

Abia atunci va deveni incontestabil clar cât de complet imposibil este pentru fiecare occidental care dorește să vadă acțiuni și să apere idei să aparțină asociației marxiste.

“Ea (clasa muncitoare) nu trebuie să realizeze niciun ideal; nu trebuie decât să elibereze elementele noii societăţi care s-au dezvoltat deja în poala societăţii burgheze care se prăbuşeşte.”

Revoluția nu este un act de voință. Rezultă din natura societății existente.

Această concepție a fost afirmată fără echivoc de către Marx în Manifestul său comunist:

“Propozițiile teoretice ale comuniștilor nu constau în niciun fel în idei, în principii care au fost inventate sau descoperite de vreun ameliorator al lumii. Ele sunt doar o expresie generală a condițiilor actuale ale unei lupte de clasă existente, a unei mișcări istorice care se desfășoară în fața ochilor noștri.”

Succesul acestei mișcări va fi Reich-ul de o mie de ani pe pământ în care exploatații vor stăpâni peste exploatatori. În același timp, rezultă că, conform doctrinei marxiste, o luptă de clasă nu poate fi niciodată o luptă economică.

El exprimă asta în propoziția: „Orice luptă de clasă este o luptă politică.” Cu alte cuvinte, o luptă pentru putere, pentru autoritatea centralistă a statului, căci este vorba doar de o preluare a unui centralism exagerat.

Într-un limbaj simplu înseamnă că condițiile existente se vor strădui din ce în ce mai mult spre un punct culminant, apoi se vor schimba numele deținătorilor de putere, nimic mai mult. Prin urmare, lucrătorul nu este în mod natural ajutat. Marx nu a tras – și, ca evreu, nu a putut, într-adevăr, să tragă această concluzie – singura permisă în conformitate cu modurile de gândire occidentale.

El nu observă contradicția profundă în concluziile sale — la fel de puțin ca Spinoza în doctrina sa politică. Pe de altă parte, comportamentul său în raport cu sindicatele era logică. Nu i-a luptat, ci ia tratat cu răceală. Activitatea sa – care a îmbunătățit condiția economică a membrilor săi, așa cum nu poate fi contestată de nimeni astăzi – i s-a părut la fel de lipsită de valoare precum asociațiile de consumatori.

A treia caracteristică a gândirii evreiești, internaționalismul, este deosebit de marcată la Marx. Aici se poate urmări cu ușurință pe ce drumuri conduce viziunea kismet/destin asupra lumii către internaționalism: societatea burgheză a întreprins cu succes încercarea de a face din piața mondială un obiect de exploatare. Atât producția, cât și consumul și-au renunțat în consecință la costumul național; se extind în întreaga lume.

Furia pe care cercurile naționaliste le manifestă față de acest fenomen nu pot schimba câtuși de puțin acest proces. Ea poate împiedica la fel de puțin până și ultima rămășiță a industriei native să fie absorbită și încorporată în domeniul industriei mondiale. În paralel cu aceasta, muncitorul devine din ce în ce mai lipsit de o patrie. El trebuie să devină un cetățean al lumii. Din miezul acestor condiții ia naștere automat fuziunea internațională. Ziua Primei Internaționale semnifică focuri de semnal ale unei noi lumi în ascensiune.

Chiar și aici profetul se află în contradicție totală cu realitatea. Citește în sufletul său și crede că îl citește pe cel al muncitorului occidental. Ideea că un muncitor englez gândește într-o manieră internațională este atât de absurdă încât cu greu se îndrăznește să o exprime. O privire asupra oricărei lucrări a lui Jaurès[24] arată că, în Franța, chiar și socialiștii entuziaști nu se pot acomoda cu astfel de idei și fiecare observator superficial a văzut în evenimentele care s-au petrecut în 1918 dincolo de Rin cât de adânc înrădăcinată dragostea pentru patria este în Franța, cum toți cei care gândesc altfel sunt expuși disprețului și persecuției.

În discursuri ingenioase, francezul lasă să cadă cuvântul Internaționalism. Orice dincolo de asta este prea mult pentru el. Dar printre germani, așa am auzit, ideea internațională și-a găsit o mare expansiune.

Această părere este pur și simplu stupidă. Germanul gândește într-un mod bavarez, săsesc, prusac. Într-adevăr, nici măcar atât. El gândește ca un berlinez, Frankfurter, Kölner, Swabian, Frank, Lower Bavarian, Pfālzer. M-am bucurat foarte mult când am auzit un discurs al unui socialist convins despre muncitorii internaționali, care apoi, în aplauze tumultoase, a pronunțat drept atuul său cel mai puternic propoziția: „Când ne-am atins scopul, am dori să vorbim cu burghezia din partea superioară. German bavareză.” Muncitorul german a fost plin de cuvinte goale. De îndată ce este vorba de fapte, occidentalul iese în prim plan.

Lucrătorii noștri efectivi gândesc într-adevăr într-un mod esențial german, așa cum o fac numai cei mai buni dintre noi. Datorită unei educații unilaterale, suntem mult prea obișnuiți să considerăm forma noastră constituțională romano-prusacă – construită până acum pe porunci și supunere, pe birocratism și schematism – ca singura formă politică posibilă, astfel încât să luăm în considerare fiecare propunere. de o schimbare fermă cuprinzătoare, de o restructurare totală, care nu mai are nicio asemănare cu un stat de putere, ca „ostil patriei”.

Muncitorii se revoltă împotriva acestui vechi stat de putere cu deplină justificare; din acest motiv, ei sunt caracterizați de clasele conducătoare drept „dușmani ai patriei”; prostul nesimțit al burgheziei se alătură zgomotului și muncitorul își imaginează că este internațional. Dacă dați națiunii germane o constituție germană în loc de cea actuală pur evreiască, veți vedea cum a doua, a treia[25] și alte Internaționale se vor dizolva în fum și oglinzi.

* * *

Evidențiez ca omolog al lui Marx un om din clasa socială conducătoare, reprezentantul înaltei finanțe și al evreilor etnice de cea mai pură amprentă: Rathenau.[26] Stinnes l-a caracterizat pe el și pe complicii săi drept oameni „cu o constituție spirituală negermană”.[27] Cu asta a lovit cuiul la cap. Chiar și cu cele mai bune intenții, Rathenau nu poate gândi altfel decât ca evreu. Îi lipsește baza sentimentului german: sângele german.

Tocmai din acest motiv este important să ne oprim asupra lui o clipă. Căci, dacă un om ca Marx ar fi fost plin de o ură fierbinte împotriva guvernului și a societății și și-a dat viața prostiei socialismului, ar fi de imaginat obiecția că aici obstinația, meschinăria și destinul personal ar fi jucat rolurile conducătoare și l-au făcut orb. la faptul că socialismul nu duce la libertate, egalitate și fraternitate, ci la cea mai lipsită de scrupule tiranie a maselor după voința câtorva, la suprimarea scandaloasă a libertății în toate domeniile, la exploatarea în cea mai proastă formă și la sărăcirea totală a națiunea, că nu inaugurează o lume nouă, mai fină, ci lumea interlopă a Iadului.

Dar când Rathenau – prin instituția economiei de război, prin planurile sale economice internaționale, prin economia planificată, prin ideile sale despre strategiile economice autonome, prin organizarea bolșevismului rus și mai departe prin afirmația sa „economia este destinul” – arată că el este inspirat din aceleași gânduri ca și Marx, atunci orice înșelăciune este exclusă cu privire la faptul că ideea kismet, internaționalismul și materialismul sunt opiniile spirituale fundamentale ale evreilor și constituie viziunea sa asupra lumii.

Într-adevăr, Rathenau nu ar fi avut niciun motiv să se piardă în asemenea moduri de gândire. El a crescut ca un copil răsfățat de bogăție; i-au fost deschise toate instituțiile de învățământ care îi puteau oferi cunoștințe și caracter german, arta și știința germană; a jucat un rol atât de preferat la Curtea Imperială, încât putea privi cu dispreț nobilimea feudală și aristocrația militară și, după prăbușire, i-au fost deschise toate funcțiile de onoare și posturile ministeriale. Și totuși nu poate gândi într-un mod german.

Sângele decide.

Un om german nu ar fi fost niciodată în stare să descrie soarta națiunii germane ca pe aceea a uneia care a fost îngropată de viu fără să folosească această reprezentare ca o chemare, fără a-și încorda fiecare nerv pentru a evita această soartă înfricoșătoare. Rathenau a făcut-o.

Mai mult, în Zürcher Zeitung antigerman, în primăvara anului 1919, când scria:

“Cel care vizitează Germania în anii douăzeci, pe care o cunoștea ca fiind una dintre cele mai prospere țări ale pământului, va cădea în genunchi de rușine și întristare. Marile orașe ale antichității, Babilonul, Ninive, Teba au fost construite din lut moale. Natura i-a lăsat să se prăbușească și a netezit pământul și dealurile.

Orașele germane nu vor sta ca niște ruine, ci ca niște blocuri de piatră pe jumătate moarte, încă parțial locuite de oameni nenorociți. Câteva sferturi sunt vii, dar toată strălucirea și veselia au dispărut. Prietenii obosiți se mișcă pe tencuiala fragilă, gratii sunt luminate, drumurile de țară sunt călcate, pădurile sunt tăiate, pe câmpuri germinează sămânță însetată.

Porturile, drumurile, canalele sunt mizerabile și peste tot stau apartamente triste, clădirile înalte de vremea măreției. De jur împrejur, întărite, înfloresc provincii noi și vechi în strălucirea și vitalitatea noii tehnologii și energie, hrănite cu sângele provinciei moarte, servite de fiii ei expulzați. Spiritul german, care a cântat și a râs pentru lume, devine un trecut. O națiune pe care Dumnezeu a adus-o la viață, care este încă tânără și puternică, trăiește – și este moartă.”

Cu astfel de gânduri, sângele crește în fiecare german. Pur și simplu nu ar fi putut să le scrie. Spiritul său interior se revoltă împotriva lui în furie. Dragostea de patrie este trezită. Adică pentru evreu este un sentiment necunoscut, este doar un cuvânt care sună, în cel mai bun caz, o monedă care sună. Procesele spirituale profunde pe care le cuprinde acest concept sunt pentru el de neînțeles. Tocmai scrierile lui Rathenau prezintă o abundență de materiale doveditoare pentru aceasta.

Se simte de la ei cum studiază rolul de prieten al patriei pentru că nu poate produce din adâncurile sale sentimente germane pentru patrie.

Este imposibil. Dragostea patriei occidentalului este o bucată din propria sa viață și din cea a taților, bunicilor și strămoșilor săi. Crește cu suflarea patriei, cu ceea ce a devenit și crește. Are rădăcini în solul natal. Dacă occidentalul este smuls de ea, i se sfâșie și sufletul, căci dragostea de patrie rămâne, caută să arunce rădăcini și nu găsește pământ. Acolo sufletul se îmbolnăvește; devine febril. Îl conduce pe om prin viață într-un delir febril. Tânjește după fericire, frumusețe, după bucurie pură, simplă și nu le găsește pentru că îi lipsește un singur lucru: propria sa casă, propria sa bucată de patrie.

Evreul nu poate experimenta acest sentiment. El o poate înțelege doar prin rațiune. Poate că solul natal îi este drag și valoros, dar, în ultimă analiză, doar ca marfă. Prin urmare, el devine deraiat fără să observe asta de îndată ce scrie despre patrie. El înlocuiește observația rațională cu sentimentele înrădăcinate adânc în suflet.

Astfel citim în An Deutschlands Jugend de Rathenau propozițiile minunate:

“Națiunile cu care au fost identificate amintirile naționale în momentele de sărbătoare nu mai trăiesc. Italienii nu sunt romani, francezii nu sunt franci, germanii nu sunt popoare germanice. Amestecul cu subjugații și cu paturile proprii necunoscute a transformat popoarele nu numai fundamental, ci și, mult mai mult decât se înclină să admită, făcute asemănătoare între ele.

Diferențele intelectuale și fizice ale proletarilor din Europa, care alcătuiesc deja masele predominante ale națiunilor și, prin urmare, sunt și singurii care conduc războaie, sunt văzute a fi foarte mici. Din mișcarea spre regrupare care în Germania acoperă ultimele cinci secole ia naștere schimbarea foarte vizibilă a poporului nostrum”[28].

Aceste rapoarte nebunești despre amestec se pot citi și în lucrări istorice care sunt de altfel utile. Trebuie să ne reeducam și acolo, ca peste tot. Nu trebuie să vorbim mai mult despre asta aici. Dar poate despre faptul că națiunile prezente încă în momente de sărbătoare, în momente de acțiune – acest concept pe care evreul nu-l poate înțelege – sunt una cu memoria lor despre patrie.

Rathenau contestă asta. Nu a auzit el nimic despre 3 februarie 1813?[29] Nu a trăit oare primele zile ale lui august 1914?[30] Ei bine, tovarășii săi rasiali vor recunoaște că această amintire, ca o forță nobiliară extrem de puternică, ține laolaltă corpul național într-o unitate indivizibilă când se ridică sufletul german trezit.

Kismet-ului ca viziune asupra lumii corespunde centralismului ca concept de viață. (Acest centralism este într-adevăr același – așa cum poate fi menționat întâmplător aici – cu romanul în influența pe care o are asupra noastră, occidentalii, dar este, totuși, deja diferit în formă, în mod esențial diferit de el în caracterul său, deoarece centralismul roman provine din viziunea asupra lumii. Fatalismul și kismetul au, așa cum voi arăta, origini diferite.)

Rathenau a dat un mare exemplu de centralism evreiesc prin construirea și extinderea economiei de război. El a creat-o, așa cum el însuși a descris-o în mod elaborat și, în ciuda rezistențelor care decurg din puternicele sentimente occidentale, l-a dus la bun sfârșit. Împrejurarea că îndepărtarea ei din națiune a fost resimțită ca o mântuire, chiar dacă atât de mulți propagandiști susțin contrariul, nu i-a dat o lecție.

Planurile sale pentru construirea patriei noastre prăbușite culminează din nou în centralism. Același lucru îl observăm, cu un timbru deosebit de clar, în contururile sale ale unei uniuni economice internaționale.

Atacul său literar asupra lui Richard Wagner provine din aceeași viziune asupra lumii; îl numește un dăunător al națiunii germane pentru că, prin caracterele sale eroice îndrăznețe, laudele lui Siegfried, glorificarea lui pentru omul curajos, care alungă mizeria peste tot prin acțiuni violente, ajutaseră la îndreptarea gândului națiunii pe căi false.

Pentru Rathenau este de neînțeles că aceste figuri de războinici nu au creat națiunea, ci națiunea a creat aceste figuri de războinici. Nu va înțelege niciodată că în ele se reflectă sentimentul de viață al occidentalului: acțiune și loialitate. Aici kismet și viziunea asupra lumii planetare se confruntă în neînțelegere reciprocă.

* * *

Internaționalismul îi conferă evreului pecetea caracterului său într-o asemenea măsură încât se remarcă chiar și în domeniul artei. Heine și Börne sunt exemple în acest sens. Că Heine nu a fost o minte creativă, ci a înțeles și a exploatat sentimentul german într-un mod raționalist este imediat clar. Creația individuală este sacră pentru fiecare om.

Într-adevăr, el este adesea timid, de frică de dispreț, să-și distribuie micile sale lucrări în fața publicului. Le ascunde în liniște în camera lui, dar simte și că sunt opera lui, o bucată din viața lui, pe care o protejează cu grijă de murdărie și bârfă. În acest fel, marii matematicieni precum Gauss[31] și Cantor[32] și-au păstrat secrete puternicele creații ani de zile. Lucrării lui Heine îi lipsește această interioritate, acest sentiment al sacrului. Cântecele lui sunt otrăvite, așa cum a spus el însuși odată. Apendicele urâte contaminează aerul pur pe care îl respiră versurile sale fine, aparent profund simțite. Aparent. Ele sunt opera înțelegerii, altfel el nu ar fi putut proceda în acest fel.

În domeniul muzicii pot fi numite multe nume evreiești, căci evreului îi place foarte mult muzica. Dar tocmai în concepția despre cea mai nobilă artă a noastră se  arată atât de clar încât el nu o poate experimenta în interior. Se poate numi mulți dirijori evrei, dar toți sunt foarte lăudați de propriii lor camarazi de rasă. Niciunul dintre ei nu este capabil să redea o lucrare a lui Bach sau o simfonie Beethoven cu totală interioritate. Muzica pentru evreu este doar tonuri și tehnică.

Și din moment ce noi, săracii germani, din fragedă copilărie, am fost instruiți în sisteme străine, la forme exterioare, pentru că, din acest motiv, cei mai mulți și-au pierdut capacitatea de a judeca din propria lor viață interioară, ei papagalesc ceea ce scriu criticii evrei în ziarele evreiești.

Dacă nu simt delicaderea unui Offenbach[33], ei îl glorific pe prolificul Halévy[34] și se entuziasmează de Leoncavallo și Bizet, care le sunt prezentați ca francezi și italieni.

Din punct de vedere cultural comparativ, lucrările lui Meyerbeer[35] sunt deosebit de demne de remarcat. În Robert le diable,[36] și Les Huguenots[37], muzica germană este apropiată de înțelegerea franceză, în Le Prophète[38] și l’Africaine[39], astfel încât să devină internațională. În Robert le diable, el se eliberează mai întâi de școala rosiniană și își dezvăluie caracterul, în afară de cântece, a căror compoziție păstrează pecetea italiană.

Acest lucru nu rezultă dintr-o viziune creativă, ci se bazează pe un calcul inteligent al efectelor. În hughenoți, despre care Friedrich Wilhelm al IV-lea spunea cu dispreț sau indignat: „Protestanții și catolicii se ucid între ei și evreul face muzică din asta”, stilul meyerbeerian este dus la extrem.

Această muzică trezește nemulțumirea oricui este capabil să experimenteze muzica cu devotament, deoarece aici mijloacele exterioare de producere a efectelor sunt îngrămădite excesiv, pentru că aici rafinamentul exagerat cu care încearcă să facă impresie ascultătorilor se exprimă chiar și în detalii. Care suflă ca un vânt de gheață peste fiecare inimă caldă care este receptivă la experiențele sacre. Căci, muzica autentică trebuie să vorbească inimii, nu înțelegerii; muzica autentică este religia pusă pe muzică.

Evreul este maestru numai în prezentare. Aceasta este natura lui. Cuvintele lui Richard Wagner din lucrarea sa, Das Judentum in der Musik[40] sunt întotdeauna adevărate pentru muzica sa:

“Aici nimic nu a fost dezvoltat de secole dintr-o plinătate a vieții interioare, dar totul a rămas, ca și în evreiesc în general, încremenit în formă. Dar o formă care nu este niciodată accelerată de reînnoirea conținutului său se descompune; o expresie al cărei conținut nu a fost simțit de mult timp ca fiind viu devine lipsită de sens și se distorsionează.

Atâta timp cât arta muzicală avea în ea însăși o nevoie de viață organică reală… nu exista nicăieri un compozitor evreu; era imposibil ca un element total străin acestui organism viu să ia parte la formele acestei vieți. Numai atunci când moartea interioară a unui organism este evidentă, elementele aflate în exterior obțin puterea de a-l stăpâni, dar numai de a-l descompune.”

* * *

Deja Spengler a subliniat faptul că Hertz,[41] singurul evreu dintre marii fizicieni, a încercat să rezolve dificultățile în care căzuse știința sa prin desfășurarea conceptului de forță. El contrazice viziunea lui kismet asupra lumii. Același fenomen, combinat cu viziunea materialistă asupra lumii, își găsește o expresie majoră în teoria relativității a lui Einstein.

Timpul are foarte puțin, în mod direct, nimic de-a face cu matematica. Vom vorbi mai multe despre asta mai târziu. În acest context, este suficient să subliniem explicațiile potrivite ale lui Spengler, dintre care pot fi citate câteva propoziții:

În termenii „timp” și „destin”, viața însăși este, pentru cel care le folosește instinctiv, atinsă în miezul ei cel mai profund, întreaga viață, care nu trebuie separată de experiența trăită.

Dar fizica, înțelegerea, trebuie să le separe. Ceea ce este experimentat, separat de acțiunea vie a observatorului, devine un obiect, mort, anorganic, rigid – adică acum Natura ca mecanism, adică ca ceva ce trebuie epuizat matematic. În acest sens, cunoașterea naturală este o activitate de măsurare.

În consecință, nu cunoaște timpul decât ca prelungire; în consecinţă, este forţat să conceapă mişcarea ca o mărime determinabilă matematic, ca o denumire a numerelor pure obţinute în experiment şi stabilite în formule. „Fizica este descrierea totală și simplă a mișcărilor” (Kirchhoff).[42] Asta a fost întotdeauna intenția lui. Dar o mișcare în interiorul Naturii concepută conform înțelegerii nu este altceva decât acea entitate metafizică în care se ivește însăși experiența observatorului — numai prin care se naște conștiința unei succesiuni continue.

Actul momentan al cunoașterii în sine provoacă o stare atemporală care este, în consecință, liberă de mișcare. Asta înseamnă „devenirea”. Numai din seria organică a acestor acţiuni se produce impresia unei mişcări. Conținutul acestui termen îl atinge pe fizician nu ca intelect, ci ca om întreg a cărui funcție vitală constantă nu este Natura, ci întreaga lume. Aceasta este dilema eternă a întregii fizice ca expresie a unui suflet. Toată fizica este tratarea problemei mișcării în care se află problema vieții în sine — nu ca și cum ar fi rezolvată într-o zi, dar chiar dacă este iresolubilă.[43]

Fizica este doctrina legilor care prevalează în lucrurile fără viață. Prezumțioasă, cu un sentiment de putere plină, trebuie să abordeze soluția unor întrebări care nu pot decât să înțeleagă, dar nu să recunoască, experiența spirituală, opiniile intelectuale – întrebări care batjocoresc explicația, deoarece la care se răspunde a priori a viziunii noastre asupra lumii.

Acest efort a trebuit să sufere un naufragiu. Aceasta este semnificația profundă a doctrinei conform căreia masa crește odată cu viteza și, la viteza luminii, este infinit de mare, o doctrină care a început abia în momentul în care materialismul a atins punctul culminant în știință, când pionierii săi furtunos credeau că ei ar putea deduce lucruri finale prin înțelegere cu ajutorul electromagnetismului. În domeniul fizicii, ea corespunde cu ceea ce a fost războiul mondial în plan politic și economic: revoluția organicului împotriva mecanicului.

Același lucru este valabil și pentru remarcile de relativitate ale lui Lorentz[44]. Ambele sunt simboluri ale viziunii occidentale asupra lumii. Vom vorbi mai multe despre asta mai târziu.

Doctrina lui Einstein este ceva cu totul diferit. Este o reflectare a concepțiilor evreiești, a gândirii unui om pur raționalist. Viziunea sa asupra lumii îi interzice – așa cum am putut observa atât de bine în cazul lui Spinoza și Marx – să se oprească acolo unde occidentalul se confruntă cu a priori.

El își construiește sistemul fără a lua în considerare valorile emoționale; înlătură fără scrupule obstacolele inconștientului pentru că nu le poate înțelege deloc.

Fizica occidentală a luat instinctiv în considerare contradicția interioară în care fusese condusă prin adăugarea conceptului de timp în formulele sale, atribuind timpului un rol foarte independent. A fost absolut. A fost considerat identic pentru toate cadrele valide.

Curgea prin spațiu ca un curent etern neschimbător. Această concepție, care a fost ridicată la un principiu incontestabil de credință, ia permis să măsoare procesele de mișcare. Einstein a schimbat asta cu o singură lovitură. El a atribuit timpului o dependență sclavă de mișcare; cu alte cuvinte, el se opune cel mai serios concepției occidentale de bază ascunse în termenul „timp”, sentimentul acțiunii. El separă nu numai cei vii, creativ, organic de cei trăiți, morți, ci îl subordonează acestora din urmă.

El scrie: “De fapt, potrivit fizicii clasice, timpul este un absolut, adică independent de situația și condiția de mișcare a cadrului. Aceasta este exprimată în ultima ecuație a transformării galileene t1=t.[45] Prin teoria relativității, este oferită modalitatea în patru dimensiuni de observare a lumii[46] întrucât, potrivit acestei teorii, timpul este răpit de independența sa, așa cum ne îndrumă cea de-a patra dintre ecuațiile de transformare a lui Lorentz.

Aici se află cheia ciudatăților pe care ni le prezintă Einstein. Doar împrejurarea că fizicienii și matematicienii noștri sunt aproape toți raționaliști și nu mai sunt minți creativ-religioase le-ar putea permite să neglijeze această sursă de eroare care lovește pe oricine văd lucrurile într-un mod spiritual. Timpul este viața însăși. Nu-i poate fi jefuită de independența sau viața este ucisă. Apoi totul se oprește, inclusiv știința. Aici trebuie deci plasată pârghia celui care judecă. Premisa lui Einstein este falsă, practic este pervertită.

Nu este sarcina mea să-l infirm pe Einstein, care – după cum reiese din cele spuse – nu poate fi niciodată realizat într-un mod matematic, ci doar filozofic. Aș dori momentan doar să subliniez comparația culturală pentru care occidentalii nu-l vor înțelege niciodată și să explic în acest fel fenomenul aparent de neînțeles pentru care el și oponenții săi – dintre care cel mai semnificativ este fizicianul de la Heidelberg Lenard[47] – vorbesc întotdeauna la scopuri încrucișate.

Dar aș dori să subliniez o împrejurare care se produce automat din ceea ce s-a spus. Einstein este deosebit de mândru de descoperirea sa a „relativității sincronicității” și descrie în mod viu modul în care această idee l-a cuprins destul de brusc. Adepții săi strigă lumii cu strigăte de victorie că acolo se află fapta puternică supraomenească.

Ei nu știu despre faptul că deja Kant, într-o manieră izbitor de puternică, a prezentat această idee și că, mai departe, comparația personală a astronomilor a realizat deja cu mult timp în urmă cunoașterea relativității sincronicității.

Această „comparație personală” a fost investigată cu precizie de Bessel (Abhandlungen, Vol.3).[48] Cercetările sale îl conduc la concluzia că niciun observator „nu poate fi sigur că afirmă momente absolute de timp”.

Acest fenomen este inexplicabil pentru el, dar determinările sale sunt un semn al înțelegerii pătrunzătoare că procesele care sunt separate prin timpi măsurabili — prin extensii măsurabile, conform celor spuse mai devreme — pot fi sincrone cu observatorul sau par să se succedă unele pe altele. imediat.

Dar Einstein susține ceva cu totul diferit de „relativitatea sincronicității”. El menține dependența timpului de mișcare și, într-adevăr, de mișcarea mecanică. Dar, acum, „relativitatea sincronicității” este – și acesta este punctul important care a fost trecut cu vederea până acum – depinde de faptul că lucrurile vii își schimbă poziția, cu alte cuvinte, mișcarea este dependentă de viață, prin care ignor faptul că percepţiile senzoriale presupun de asemenea vieţuitoare. Exemplele preferate ale trenului care călătorește a cărui viteză poate fi transferată relativ la șină nu pot nega acest lucru. Deci de ce circulă trenul? Cine a produs-o în general? Doar ființele vii, mai precis doar occidentalii, care simbolizau astfel concepțiile lor despre timp și acțiune.

Dependența mișcării de viață devine și mai clară atunci când ne referim la un exemplu al lui Einstein. Un tren se găsește în mișcare față de șine. Pe acoperișul său închis, o minge este rostogolită înainte și înapoi, prin care se ignoră faptul că această mișcare a mingii poate fi creată numai prin efectul direct sau indirect al ființelor vii. Mișcarea mingii poate fi apoi transferată în raport cu pistele. Dar cum este când, în loc de minge, un bărbat aleargă încontinuu înainte și înapoi?

 

Mișcarea lui de sine născută vital poate fi stabilită fizic în mod echivalent cu mișcarea mingii? Ar fi, fără îndoială, fals. Dar, mai departe, dacă acest om, ca urmare a efortului excesiv din cauza alergării, cade brusc mort. Apoi mișcarea lui se oprește cu viața. Durata lui de viață și-a urmat cursul. Această durată de viață poate fi transferată relativ la pistă?

Adepții lui Einstein trag această concluzie. Ei trebuie să facă acest lucru pentru a salva doctrina stăpânului lor. Totuși, matematicienii ar fi trebuit să folosească aici o veche formă de argumentare care spune: Pornesc de la o premisă necunoscută – căci relativitatea timpului este o presupunere care nu este nici stabilită de Einstein, nici una care poate fi stabilită pentru totdeauna – calculez corect. si ajunge la o concluzie corecta.

Prin urmare, premisa este corectă. În cazul special de față, ajung la o concluzie fără sens, în consecință premisa este falsă și doctrina lui Einstein fără valoare. Relativ este doar ceea ce a devenit, mortul, spațiul, extensia. În domeniul fizicii, există doar mișcări relative, așa cum a arătat deja „principiul relativității clasice” al lui Newton pentru mișcările traduse.

Dacă doctrina einsteiniană este considerată o extensie a acestui principiu newtonian al relativității, ca aplicarea lui la marile viteze ale luminii și electricității, se poate spune ceva despre ea, chiar și despre un serviciu științific al lui Einstein. Pe de altă parte, ea nu își poate ridica niciodată pretenția actuală la rolul unei legi naturale universal valabile și dorește să atragă în ea viața supra-mecanică pentru că apoi duce la monstruozități.

Cea mai grea sarcină a fizicii occidentale – în totală opoziție cu Einstein – constă în eliminarea timpului din formulele sale. Dacă încearcă să facă asta, dacă încercarea are succes, chiar și fizicianul specialist nu poate decide astăzi.

Exemplul citat de mine despre bărbatul care alergă înainte și înapoi pe acoperiș și care în cele din urmă se prăbușește mort este suficient – ​​atât din cauza mișcării de sine, cât și a duratei de viață care o condiționează – pentru a arunca teoria Einstein peste bord.

Materialiștii care își imaginează că pot explica viața din moarte, care cred că în ea predomină doar legile mecanice, vor contesta asta. Pentru toți ceilalți, adică pentru toți occidentalii cu gândire clară, pe de altă parte, această mică dovadă este concludentă și suficientă. Ar trebui să fie așa și pentru Einstein dacă ar fi capabil să gândească într-un alt mod decât mecanic-materialist.

Căci Einstein însuși scrie: Fiecare lege naturală universală trebuie să fie astfel constituită încât să treacă într-o lege cu exact aceeași structură atunci când se introduce, în locul variabilei spațiu-timp r,v,z,t a sistemului original de coordonate K, un nou spațiu- variabila de timp r’,v’,z’,t’. … Dacă s-ar descoperi o lege naturală universală care nu corespunde acelei condiții, cel puțin una dintre cele două premise fundamentale ale teoriei ar fi infirmată.

Acum, în viață predomină nu doar una, ci foarte multe astfel de legi. Viața este o respingere plată a teoriei einsteiniane și trebuie să fie, așa cum se vede din adevărata natură a timpului.

Spinoza spune că lucrurile lumești se raportează la Dumnezeu așa cum caracteristicile unei figuri geometrice se raportează la conceptele lor, ca o propoziție la o axiomă, ca o inferență la un principiu. Spinoza confundă rezultatul logic matematic cu efectul în realitate. El devine sclav al matematicii. Găsim ceva asemănător la Einstein. El dă peste cap relația dintre matematică și fizică. Fizicianul – îmi amintesc de fostul asistent de legătorie Faraday,[49] care nu era deloc matematician – caută să stabilească legi prin experimente și își trage formulele din aceste rezultate. Einstein, pe de altă parte, pornește din matematică, în special din transformările Lorenz, și prescrie legi Naturii.

Asta corespunde în totalitate cu viziunea lui asupra lumii. Numai această cunoaștere face înțeleasă propoziția lui: „Aceasta este o condiție matematică definită pe care teoria relativității o prescrie unei legi naturale”. , care nu sunt altceva decât viziunea noastră asupra lumii care se mișcă peste corpuri solide.

Este un semn al declinului științific faptul că Einstein, referitor la adevărul anumitor principii ale matematicii noastre, ar putea scrie cu impunitate propoziția că „nu numai că nu poate răspunde prin metoda geometrică, ci este, în general, fără sens”.

În doctrina sa despre relativitatea mișcării, regăsim, poate, în cea mai marcată formă, viziunea asupra lumii, kismet și materialism evreiesc.

Deocamdată ignor reprezentarea spațiului cu patru dimensiuni, a universului Minkowski[50] și folosesc termenul de „spațiu infinit”. Noi, occidentalii, credem că este plin de linii geometrice de-a lungul cărora se mișcă forțele. Marele comandant al experimentelor rezumă această idee în propoziția: „Presupun în orice parte a spațiului, indiferent dacă este, în limbajul comun, goală sau plină de materie, nimic cu adevărat decât forțe și linii de-a lungul cărora sunt exercitate.

Aceste linii rulează, așa cum se exprimă aici fără obiecții, independent de materie. Orice altă idee ne este imposibilă. Conceptul de forță formează fundamentul fizicii noastre. Este a priori a viziunii noastre planetare asupra lumii. Nu are sens dacă ne spargem capul în legătură cu natura gravitației, a forțelor centrifuge și centripete. Pentru noi sunt un dat. Forțele, a căror natură nici nu putem și nici nu dorim să o stabilim, se influențează reciproc și le perturbă reciproc căile.

Prima lege a mișcării, care este cunoscută și sub numele de legea inerției celor care nu sunt instruiți în știința naturii, vorbește fără echivoc despre aceasta: De fiecare dată când un corp se mișcă neuniform, adică mișcarea lui se schimbă fie în direcție sau viteză, această schimbare poate fi atribuită influenței unui alt corp. Această influență a corpurilor unul asupra celuilalt se numește forță. Forța este cauza unei schimbări pe care o experimentează o mișcare, fie că este vorba de direcție sau viteză sau ambele.

În locul acestui concept de forță, al întregului conținut al sufletului nostru cultural, doctrina Einstein plasează ceva cu totul diferit. Desigur, nu neagă inerția, ci o explică ca conducție forțată. Această conducere obligatorie determină direcția și — ceea ce ne este total de neînțeles — viteza unui corp. Îi asigură „mișcarea naturală”, din care poate fi extras doar prin influențe externe.

Este, conform doctrinei Einstein, comparabilă cu un câmp electric care, de asemenea, corespunde încă o dată cu viziunea evreiască asupra lumii și contrazice puternic occidentalul. Într-adevăr, în ea, Einstein întrezărește dovezile pentru faptul că liniile imaginate de fizica noastră, structura geometrică, sunt într-adevăr căi materiale reale.

Conform doctrinei sale, acestea sunt forțe operative în care există o putere înnăscută care poate, în anumite circumstanțe, să ducă la tulburări înspăimântătoare. Domeniul conducerii se află, în consecință, într-o interacțiune reciprocă constantă cu materia și se modifică în funcție de circumstanțele ei. Ceea ce Einstein numește forță, l-am caracteriza drept putere.

Transferând aceste idei pe orbitele planetare, el ajunge la concluzia că până și corpurile planetare sunt supuse conducției forțate, din care gravitația este doar o parte. El prezintă opinia îndrăzneață că gravitația este doar un rezultat al constrângerii care ar trebui să dezmintă dificultățile pe care orbitele planetare le-au oferit doctrinei galileene.

Căci, corpurile planetare trebuie într-adevăr să se miște în linii drepte și să nu se miște pe căi eliptice. Adepții lui Einstein sunt deosebit de mândri de această descoperire.

Nu poate fi reprezentat într-un mod mai fără echivoc – ceea ce a scăpat de observație până acum – că avem astăzi două fizice: una evreiască construită într-un mod rațional, dar nu formată creativ pe principiile viziunii noastre asupra lumii și una occidentală.

Primul ca simbol al viziunii asupra lumii materialiste, direcționate de kismet, iar cel de-al doilea al planetarului faustian.

Că nici a treia caracteristică fundamentală, cea internațională, nu lipsește la Einstein este evident. Ea reiese în discuția întrebării care se ridică în legătură cu teoria sa: Este corect sistemul copernican sau ptolemeic? Răspunsul nostru corespunde viziunii noastre asupra lumii, evaluării punctelor noastre de vedere.

Se spune: pentru noi, occidentalii, doar copernicanul are dreptate. Sinele nostru cel mai interior se revoltă împotriva recunoașterii epiciclurilor lui Ptolemeu.[51] Pentru el și membrii cercului său cultural, fostul sistem era corect. O înțelegere între cei doi este imposibil. Este exclus faptul că noi, în sensul teoriei Einstein, ne plasăm uneori pe un punct de vedere ptolemaic, iar alteori pe un copernican, după care dintre cele două se potrivește scopurilor noastre.

Atâta timp cât Einstein a văzut în doctrina sa o încercare de explicare a concluziilor lui Michelson[52], atâta vreme cât a existat o dezbatere despre aceasta în cercul câtorva cercetători de specialitate care sunt capabili să-l urmărească în detaliu și cu judecată, nu exista niciun motiv să tratăm cu ei în mod public.

Astăzi este diferit. Einstein susține că trebuie luat în serios. Bine, asta ar trebui să se întâmple: teoria relativității lui Einstein posedă o valoare extraordinar de mare pentru acea știință care în viitor va înflori cu o frumusețe neînchipuită care nu există încă în lumea savantă – știința culturii comparate.

Dar asta nu este tot. Până de curând, personajul Einstein a fost făcut obiectul glorificării într-o manieră pur și simplu respingătoare. Cu sau împotriva voinței lui nu contează. Acum a devenit brusc remarcabil in liniște. Poate pentru că voci importante l-au dezvăluit ca un plagiator.

Nu mai sunt posibile eseuri care încep astfel: „Când îl vezi pe Einstein, nu uita că stai în fața celui mai mare om al secolului!” O nouă lucrare considerată naționalistă a fost lăudată într-o recenzie de carte într-un ziar social-democrat de top. Trebuia să-l familiarizeze chiar și pe cel mai simplu om cu această teorie și s-a subliniat că era datoria fiecărei persoane să se familiarizeze cu această lucrare puternică.

Imaginați-vă: o doctrină care presupune chiar în punctul de plecare o cantitate considerabilă de cunoștințe fizice și matematice este prezentată lucrătorilor noștri care, chiar dacă din vina lor, cu greu pot urmări dezvoltarea legii gravitației sau a lui Arhimede, principiul flotabilității, adică legi care se încadrează în orizontul lor și care pot fi explicate prin experimente vizibile.

Este clar că în capul lor se seamănă numai confuzie. Pentru editori, nu este vorba de a face comorile științei noastre accesibile oamenilor – ceea ce nu este posibil fără un studiu intens al ei de ani de zile – ci de a-l lăuda pe Einstein pentru că este evreu.

Oamenii ar trebui să învețe să creadă că evreimea a adus la iveală cea mai mare minte de pe pământ. Având în vedere această stare de lucruri declar: O teorie care susține că forța poate exista independent de materie, dar ea însăși posedă materie, că, de exemplu, un corp se încălzește pentru că pentru materia sa intră materia forței are pentru noi occidentalii valoarea. a secțiunii de divertisment a unui ziar de carnaval.

Poate că această judecată poate părea prea dură pentru mulți cititori care au fost confuzi de reprezentările locale ilustrate ale „acțiunii eliberatoare” a lui Einstein. Așadar, unele exemple pot urma că arată unde duce teoria relativității a mișcării. Învață că timpul depinde de mișcare.

De aceea, așa cum explică însuși Einstein, ceasurile dintr-un tren în mișcare merg mai încet decât într-unul staționar. Aici sunt relevate clar consecințele confuziei conceptelor de timp și extensie. Ora cadranului ceasului este cea de-a douăzeci și patra parte a acelei vieți care ne apare ca o zi și o noapte. Pe durata acestei vieți și pe ceasul care participă la cursul său, mișcarea trenului nu are cea mai mică influență.

Adepții lui Einstein nu percep acest lucru. Ei raportează relativitatea nu numai la punctul de vedere al observatorului unui proces care are loc în moarte, ci o fac stăpânul vieții sale. Astfel, se recomandă tuturor celor care doresc să trăiască mult să devină mecanici de tren rapid pentru că atunci ceasul de viață va merge mai încet.

În Reich-ul de o mie de ani se va lăsa pe marii oameni să trăiască, nu înalt, ci îndelung, așezându-i într-un Zeppelin construit de ei înșiși și lăsându-i să înconjoare pământul într-o viteză nebună până când ei, după ce au devenit mai bătrâni decât Matusalem,[ 53] recurg la un tratament de întinerire Steinach.[54]

Desigur, prin aceasta trebuie să țină cont de faptul că sunt vizibil mototoliți și să aibă grijă ca o rafală de vânt să nu ii măture, deoarece au devenit ușori în timpul călătoriei. Căci, toată masa devine mai mică odată cu creșterea vitezei și toate greutățile scad.

Einstein nu observă că, cu acest rezultat al doctrinei sale, se lovește de o contradicție iresolubilă cu principiul său de independență a legilor naturale – pentru că legile naturale evreiești sunt total diferite de cele occidentale.

Dar, se poate obiecta, aceste exemple au fost târâte de păr. Dar nu te enerva. Nu este cazul. Să cităm un campion entuziast al afacerii Einstein.

Pe pagina 22 a lui Pflüger[55] Das Einsteinsche Relativitātsprinzip, citim:

La fel ca progresul ceasurilor, chiar și cursul temporal al tuturor fenomenelor naturale este influențat. Cu o imaginație îndrăzneață, se va spune: se trăiește în urzeală diferită, la viteze diferite, astfel încât unul dintre doi gemeni, pe care l-a  dus după naștere în tărâmul altui warp, ar părea, după întoarcerea lui, să arate mai degrabă ca un școlar, în timp ce fratele său. este un bătrân cu părul alb.

Și astfel de prostii sunt aruncate printre mase cu un strigăt de piață. Poate că acum devine clar ce fel este „eliberarea” de către Einstein. Este, în domeniul fizicii, același lucru pe care bolșevismul „eliberator” este în domeniul politicii – o închisoare pentru neevrei. Doctrina Einstein – ar putea fi menținută în Occident – ​​ar permite științei noastre și, prin urmare, întreaga noastră viață să fie nivelată permanent.

Chiar și în eseurile care sunt considerate academice se întâlnește reprezentarea unilaterală de parcă doctrina Einstein ar fi rezolvat în sfârșit cele trei întrebări dificile referitoare la cauzele mișcării periheliale a lui Mercur, deviația razelor de lumină la trecerea peste corpurile cerești și presupuse schimbări în spectru.

La aceasta ar trebui să se răspundă că mișcarea periheliului este bine explicabilă prin două teorii care sunt înrădăcinate în gândirea occidentală, că explicația occidentală a deviației razelor de lumină este satisfăcătoare, în timp ce calculele Einstein se abat atât de departe de fenomenele observate încât ele. nu sunt explicații și că schimbările din spectru, în ciuda tuturor discuțiilor recente despre asta, sunt destul de incerte.

Partea a IV-a

Ca orice, chiar și fanfara lui Einstein are o latură bună. A stârnit atât de mult oamenii, încât starea de spirit s-a transformat, odată cu apariția deziluziei, în opusul ei. Oamenii vor recunoaște unde trebuie să ducă atunci când universitățile noastre vor fi iudaizate în continuare cu o viteză frenetică.

În instituțiile pe care le creăm pentru promovarea vieții noastre culturale, evreul are cel mult ceva de căutat ca student. Ca profesor, indiferent dacă la școală primară, gimnazială sau liceală, ar trebui să fie angajați numai bărbați care gândesc și simt într-un mod autentic german.

Nu ne putem otravi tineretul cu idei materialiste, internaționaliste și kismet. Cuvintele unui profesor au efect pe tot parcursul vieții. Tocmai de aceea se împinge evreul în sistemul nostru educațional pentru a umple permanent politica, economia și jurisprudența cu mentalitatea sa. Pentru că cel care are tinerețe are viitor. În ce măsură este conștient de amploarea acțiunii sale este dovedit de marile sale eforturi în orientarea către acest scop.

Îmi amintesc de cazul lui Löwenstein, precum și de ascunderea originii profesorilor și lectorilor universitari evrei prin convertirea la creștinism sau – ceea ce este exact același lucru pentru ei – la liberalism.

Noi, germanii, putem învăța ceva grozav de la evreu: închiderea tacită și niciodată subliniată față de lumea exterioară.

Dacă membrii acestei rase, corespunzători culturii lor utilitariste, sunt în conflict între ei, totuși lucrează împreună cu o solidaritate admirabilă pentru cucerirea lumii și consolidarea puterii evreiești. Ei știu că occidentalul, în ultimă analiză, întotdeauna caută și se interesează despre valorile spirituale. De aceea, cea mai neînsemnată lucrare care iese din cercul lor – indiferent dacă o carte, eseu, pictură sau compoziție muzicală sau o realizare științifică – este atât de tare lăudată.

Cât de deliberat procedează la acest lucru este dovedit – pentru a da doar un exemplu – prin interpretarea operei lui Toller, Masse Mensch,[56] într-o reprezentație privată în fața sindicatelor de la Nürnberg.

Ei ciocanesc la cap oamenii zi de zi – „semnificația” intelectuală. Ei transferă principiile vieții lor comerciale – strigătele pieței – în toate domeniile și se sprijină reciproc.

Prin urmare, darul lor pentru actorie, puterea presei și puterea banilor lor sunt de asemenea utile. Pentru noi, germanii, nu este încă clar că stăm intelectual în ghetou. Nu este publicat niciun eseu care să fie neplăcut pentru evreu. Ziarele evreiești, adică majoritatea, nu o acceptă, iar celelalte se tem de amenințarea care se repetă mereu: suspendarea publicității.

Această suspendare este – după cum știe oricine care are o perspectivă asupra sistemului de presă – aplicată fără scrupule.

În loc de multe, voi cita doar exemplul unui ziar al Partidului Centrul Bavarez, care, din cauza unei comunicări de numai două rânduri, care nemulțuia evreii, a primit în câteva zile anularea reclamelor permanente în valoare de 30.000 de mărci.

Cele două ziare antisemite nu ajung la națiune. Cititorii lor sunt formați din cercuri care oricum știu în ce situație înfricoșătoare ne aflăm. Va servi în beneficiul tuturor, și nu în ultimul rând al evreilor, dacă se produce o schimbare aici. Lucrurile se îndreaptă către un punct în care va urma o trezire bruscă care va fi înfricoșătoare pentru cei vinovați. Numai occidentalul poate citi sufletul occidentalului.

Evreul se înșală dacă crede că va avea masele permanent în spate sau le poate subjuga ulterior definitiv. Problemele sunt încă în curs. Ele se vor încheia cu eliberarea de centralism, de fatalism, precum și de kismetism.

Dacă se reușește în ultimul moment să pună dezvoltarea pe căi pașnice, toți participanții, inclusiv evreii, se descurcă bine. Dacă nu o vor face, atunci va urma un colaps înfricoșător. Nu din Occident. Este prea vital pentru asta. Dimpotrivă, se va vindeca rapid. Următoarele decenii îi vor aduce o eflorescență neașteptată.

NOTE:

[1] A se vedea ediția mea în limba engleză, Eugen Dühring, The Jewish Question as a rasial, moral and cultural question, with a world-historical answer (Ostara Publications, 2019).

[2] Isaia 49:23: „Și împărații îți vor alăpta și reginele lor, mamele tale care alăptează; ei se vor închina înaintea Ție cu fața spre pământ și vor linge țărâna picioarelor tale; și vei ști că Eu sunt Domnul, căci nu se vor rușina cei ce mă așteaptă.” (Toate notițele sunt de la traducător.)

[3] Volk.

[4] Vezi Karl Marx, „On the Jewish Question” (1844): „Evreii s-au emancipat în măsura în care creștinii au devenit evrei.”

[5] Această laudă a lirismului psalmilor se regăsește și în Die Judenfrage a lui Eugen Dühring (1881), Cap.III.

[6] Solomon a trimis după ajutor de la împăratul Tirului pentru a-și construi templul (vezi, de exemplu, I Regi 5, 1-11).

[7] Cuvântul turcesc pentru destin.

[8] Exodul 20.

[9] Matei 22 35-40 (Aceasta – a doua alegere a lui Isus dintre două mari porunci – se referă la un pasaj din Levitic 19:18. Cealaltă poruncă pe care o alege Isus este „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta” ).

[10] Exod 34:7.

[11] Ibid.

[12] Cf. Tacitus, Germania, cap.40.

[13] Exod 32:10-14.

[14] Wikipedia: Metafizica lui Spinoza constă dintr-un singur lucru, substanță și modificările (modurile) acestuia. La începutul Eticii, Spinoza susține că o singură substanță este absolut infinită, cauzată de sine și eternă. El numește această substanță „Dumnezeu” sau „Natura”. El consideră că acești doi termeni sunt sinonimi (expresia latină pe care o folosește este „Deus sive Natura”). Pentru Spinoza, întregul univers natural constă dintr-o singură substanță, Dumnezeu sau, ceea ce este același, Natura și modificările (modurile) ei.

Nu poate fi subliniat prea mult modul în care restul filosofiei lui Spinoza – filosofia minții, epistemologia, psihologia, filosofia morală, filosofia sa politică și filosofia sa a religiei – decurge mai mult sau mai puțin direct din bazele metafizice din partea I a Etică.

[15] Giordano Bruno (1548–1600) a fost un filozof panteist.

[16] A se vedea, de exemplu, Spinoza, Etica, I, Prop.XVII.

[17] lucruri

[18] corpuri

[19] Vezi Etica, I, Definiția 4.

[20] Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie a fost un manuscris nepublicat pe care Marx l-a scris în 1843.

[21] Karl Marx, „Scrisoarea către tatăl lui”, 10 noiembrie 1837, publicată în Die neue Zeit, I (1897).

[22] Această lucrare timpurie nu a supraviețuit.

[23] Karl Marx, Capitalul: O critică a economiei politice, 1867.

[24] Jean Jaurès (1859-1914) a fost un lider socialist francez.

[25] Cea de-a doua Internațională a fost înființată în 1889, a treia (Comintern) în 1919.

[26] Walther Rathenau (1867-1922) a fost un industrial și politician evreu german, care a ocupat funcția de ministru de externe al Republicii „Weimar” în 1922.

[27] Hugo Stinnes (1870-1924) a fost un industriaș și membru al Reichstag-ului din 1920.

[28] Un Deutschlands Jugend a fost publicat în 1918.

[29] Data la care a fost creat un corp de voluntari prusaci pentru a lupta cu Napoleon, care a fost învins în bătălia de la Leipzig din octombrie 1813.

[30] Imperiul German a declarat război Imperiului Rus la 1 august 1914.

[31] Carl Friedrich Gauss (1777-1855) a fost un matematician și fizician german distins.

[32] Georg Cantor (1845-1918) a fost un matematician german de origine evreiască care a ajutat la dezvoltarea teoriei mulțimilor.

[33] Jacques Offenbach (1819–1880) a fost un compozitor evreu german de operete franceze.

[34] Jacques Fromental Halévy (1799–1862) a fost un compozitor evreu francez de opere, inclusiv La Juive (1835).

[35] Giacomo (Jakob) Meyerbeer (1791–1864) a fost un compozitor de opere evreu german, care a fost influent atât la Berlin, cât și la Paris și o țintă specială a criticii lui Wagner.

[36] Robert le diable (1831) a fost una dintre primele opere de succes ale lui Meyerbeer.

[37] Les Huguenots a fost interpretat pentru prima dată în 1836.

[38] Le Prophète a fost compus în 1849.

[39] L’Africaine a fost ultima operă a lui Meyerbeer, interpretată postum în 1865.

[40] Das Judenthum in der Musik (Evreiul în muzică) a fost publicat pentru prima dată de Wagner în mod anonim în 1850 și, în 1869, sub propriul său nume. În acest eseu el subliniază deficiențele compozitorilor evrei, în special Meyerbeer și Mendelssohn.

[41] Heinrich Hertz (1857-1894) a fost un fizician evreu german care a adus contribuții semnificative la studiul undelor electromagnetice.

[42] Gustav Kirchhoff (1824-1887) a fost un fizician german remarcat pentru cercetările sale în circuite electrice și spectroscopie.

[43] Oswald Spengler, Der Untergang des Abendlandes, I, Cap.6.

[44] Hendrik Lorentz (1853-1928) a fost un fizician olandez remarcat pentru „transformarea Lorentz” a teoriei relativității speciale a lui Einstein, care se referă la relația dintre spațiu și timp.

[45] În teoria relativității speciale, transformarea galileană este înlocuită de transformarea Lorentz.

[46] De parcă s-ar putea vorbi despre patru-dimensionalitate în sfera morților. (Nota lui Dickel.)

[47] Philipp Lenard (1852-1947) a fost un fizician german maghiar care a adus contribuții semnificative la studiul razelor catodice. El a atacat teoriile lui Einstein drept „fizica evreiască”.

[48] ​​Friedrich Bessel (1784-1846) a fost un astronom și fizician german. Tratatele sale au fost editate în trei volume din Abhandlungen (1875-1876) de Rudolf Engelmann.

[49] Michael Faraday (1791-1867) a fost un om de știință englez care a adus contribuții notabile la studiul electromagnetismului și electrochimiei.

[50] Hermann Minkowski (1864-1909) a fost un matematician evreu german care a inventat conceptul de spațiu cu patru dimensiuni, numit acum „spațiu-timp Minkowski”.

[51] Hipparchus, astronomul grec al secolului al II-lea î.Hr., precum și Claudius Ptolemaeus, astronomul elenistic al secolului al II-lea d.Hr., au folosit modele geometrice care implică epicicluri pentru a explica variațiile în viteza și direcția corpurilor cerești.

[52] Albert Michelson (1852–1931) a fost un fizician evreu german cunoscut pentru studiul său asupra vitezei luminii. Experimentul său Michelson-Morley a fost influent în dezvoltarea teoriei speciale a relativității a lui Einstein.

[53] În Geneza 5:27, Metusala este menționat ca bunicul lui Noe și se spune că a trăit 969 de ani.

[54] Eugen Steinach (1861–1944) a fost un fiziolog austriac care a dezvoltat o metodă de întinerire umană.

[55] Alexander Pflüger (1869–1946) a fost profesor de fizică la Universitatea din Bonn. Cartea sa, Das Einsteinsche Relativitātsprinzip, a fost publicată în 1920.

[56] Ernst Toller (1893–1939) a fost un dramaturg evreu și social-democrat german care a servit ca șef al Republicii Sovietice Bavareze timp de șase zile în aprilie 1919, înainte de a fi înlăturat de Partidul Comunist. Când Republica Sovietică Bavareză a fost învinsă de Freikorps în mai 1919, a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Piesa sa Masse Mensch a fost scrisă în 1921, în timp ce își ispășea pedeapsa.

Traducerea: CD

Kevin MacDonald: Gaza: o hiperetnocentrismo e a frialdade dos genocidas judeus

Caso o leitor conheça alguma coisa da tradicional ética judaica (ou seja, a ética judaica anterior ao tratamento intelectual por que passou para o razonamento do judaísmo como religião moderna no Ocidente ― conforme se vê aqui: Wikipedia article on Jewish ethics), ele saberá que tal ética de antes do Iluminismo era toda ela baseada nas ações de aplicação e validade grupais, segundo se tratasse do endogrupo ou de um exogrupo. Os não judeus ou góis não tinham nenhum valor moral para os judeus, que os podiam explorar e até matar, se isso não ameaçasse os interesses da comunidade judaica em geral. Eu já escrevi muito sobre a moralidade endogrupal judaica, como no Capítulo 6 de A People That Shall Dwell Alone [Um povo que viverá só].

A ética empresarial e social codificada na Bíblia e no Talmude atribui muita importância à pertença grupal e o faz buscando reduzir a opressão na comunidade judaica, mas não entre judeus e gentios. Talvez o exemplo mais frisante das diferenças negociais respectivas a judeus e gentios, insculpido em Deuteronômio 23, seja o dos empréstimos: os gentios deviam pagar o juro, mas este não poderia ser cobrado de judeus. Embora tenha havido subterfúgios para burlar essa proibição, os empréstimos para judeus na Espanha medieval eram feitos sem cobrança de juro (Neuman, 1969, I:194), mas cristãos e muçulmanos pagavam taxas de 20 a 40 por cento pelos empréstimos (Lea, 1906-07, I:97). Também Hartung (1992) observa que a ideologia religiosa judaica originária do Pentateuco e do Talmude toma muito em consideração a filiação grupal ao avaliar a moralidade de ações variando do assassinato ao adultério. Por exemplo, o estupro era severamente punido somente se houvesse consequências negativas para um homem israelita. Enquanto o estupro de uma noiva virgem judia era punido com a morte, não havia nenhuma punição no caso de a mulher não ser judia. No Capítulo 4, também notei que as penalidades para crimes sexuais contra prosélitos eram mais brandas do que as penalidades para esse mesmo tipo de crime contra os outros judeus.

Hartung refere que, de acordo com o Talmude (b. Sinedrim 79a), um israelita não seria considerado culpado se matasse outro israelita, quando tentasse matar um pagão. Entretanto, em acontecendo o contrário, ou seja, se o pagão matasse o judeu, o perpetrador seria condenado à pena de morte. Outrossim, o Talmude contém uma série de prescrições no sentido de assegurar a honestidade nas relações entre os judeus, mas admite a subtração de bens dos gentios, a aproveitação dos erros dos gentios nas transações negociais e a não devolução aos gentios de seus artigos perdidos. (Katz 1961a, 38) [ii]

Katz (1961a) revela que essas práticas foram modificadas durante e depois da Idade Média entre os asquenazes, no intento de evitar a hillul hashem, isto é, a má reputação da religião judaica. Nos termos do Sínodo de Francforte de 1603, “Aqueles que ludibriam os gentios profanam o nome do Senhor” (apud Finkelstein 1924, 280). Tirar proveito dos gentios era permitido, quando não ocorresse a hillul hashem, segundo a sentença rabínica em resposta à contestação ao direito a esse tipo de ganho. Nota-se claramente aí que se trata de um senso ético de base grupal, pelo que apenas o dano que se pode causar ao próprio grupo é visto como razão impeditiva de causar dano ao grupo alheio. “Normas éticas aplicam-se apenas no âmbito do endogrupo.” (Katz 1961a, 42)

O psicólogo evolucionário e antropólogo John Hartung, citado acima, deu continuidade ao seu trabalho sobre a ética judaica postando seus escritos no seu saite (strugglesforexistence.com). Aí merece especial atenção o texto “Thou Shalt Not Kill … Whom?” [Não matarás… Quem?]. O duplo padrão da ética judaica tem sido o tema mais explorado do antissemitismo ao longo das eras, questão discutida no Capítulo 2 de Separation and Its Discontents:

A começar dos debates entre judeus e cristãos na Idade Média (ver o cap. 7), disputas reacesas no começo do século XIX, o Talmude e outros textos religiosos judaicos foram condenados pela duplicidade de seu padrão moral, seu caráter anticristão e seu extremado nacionalismo e etnocentrismo. Esta crítica tem fácil comprovação nesses escritos (cf. Hartung, 1995; Shahak, 1994; PTSDA, cap. 6). Por exemplo, o historiador [da Cornell University] Goldwin Smith (1894, 268) indica uma gama de passagens talmúdicas ilustrativas da “moralidade tribal”, do “orgulho tribal e do desprezo ao restante da humanidade” (p. 270), o que para ele é uma característica da literatura religiosa judaica. No excerto seguinte, Smith sugere que expedientes escusos podem ser usados contra gentios em processos legais, a não ser que tal prática cause dano à reputação de todo o endogrupo judeu (ou seja, à “santificação do Nome”):

 

Em havendo processo entre um israelita e um pagão, caso se possa justificar a causa do israelita conforme as leis de Israel, que se a justifique e seja dito: ‘Esta é a nossa lei’; do mesmo modo, caso se possa justificar a causa do israelita conforme as leis dos pagãos, que se a justifique e seja dito [à outra parte]: ‘Esta é a vossa lei’; mas se isto não puder ser feito, nós usamos artifícios para contornar o problema. Este é o parecer de R. Ishmael, embora R. Akiba tenha dito que não devemos tentar contornar a dificuldade por causa da santificação do Nome. Na consideração de R. Akiba, então, toda a razão disso [parece decorrer mesmo] da santificação do Nome, mas não ocorrendo transgressão à santificação do Nome, devemos lançar mão de logros e vencer o pagão! (Baba Kamma fol. 113a)

 

Smith comenta que “a crítica ao judaísmo é acusada de intolerância racial e extremismo religioso. A acusação vem, estranhamente, daqueles que se dizem o Povo Eleito, que fazem da raça uma religião e tratam todas as raças, menos a sua, como paganismo sujo” (p. 270).

[O economista, historiador e sociólogo] Werner Sombart (1913, 244-245) resumiu a natureza da lei judaica pela oposição entre endogrupo e exogrupo, assinalando que “os deveres para com [o estrangeiro] não eram compulsórios como aqueles pertinentes ao “vizinho”, aos patrícios judeus. Só pela ignorância ou pelo desejo de distorcer os fatos pode alguém dizer o contrário […]. Prevalece aí a ideia fundamental de que menos consideração é devida ao forâneo do que à gente do próprio povo […]. Na interação com outros judeus, um judeu agirá observando, escrupulosamente, um só peso e uma só medida; mas quanto aos seus negócios com os não judeus, sua consciência sempre estará tranquila, mesmo quando os ludibriar por vantagens indevidas”. Em sustentação do seu argumento, Sombart cita Heinrich Graetz, proeminente historiador judeu do século XIX:

Adulterar o sentido de uma oração, valer-se das trapaças de um advogado malandro, jogar com as palavras e condenar o que eles não conhecem […], tais são os traços que distinguem um judeu polonês. […]. A honestidade, o bem pensar, a simplicidade e a credibilidade, tudo isso ele perdeu, completamente. Ele fez de si mesmo um mestre dos saberes escolares e aplica o que sabe para obter vantagens sobre qualquer um menos finório. Ele se deleita com a ladroagem e sempre quer mais, no que sente a euforia da vitória. Porém, não assim ele trata a sua própria gente, porque os seus sabem o que ele sabe. Foi o não judeu que, para sua perda, sofreu as consequências da mente talmudicamente treinada do judeu polonês. (In Sombart 1913, 246)

Um dos precursores da Sociologia, o alemão Max Weber (1922, 250), também teve essa mesma percepção, apontando que “como um povo-pária, [os judeus] conservaram um padrão duplo de moral, uma característica de práticas econômicas primordiais em todas as comunidades: o proibido em relação à própria gente é o permitido em relação a estranhos”.

Num tópico bastante tratado nos textos antissemitas alemães do final do século XVIII e do século XIX, era preconizada a necessidade da reabilitação moral dos judeus ― a correção da falsidade deles e de sua tendência a explorar os outros (Rose 1990). Tais juízos também constavam nos escritos de Ludwig Börne e Heinrich Heine (ambos de extração judia) e outros intelectuais não judeus, como Christian Wilhelm von Dohm (1751-1820) e Karl Ferdinand Glutzkow (1811-1878), dizendo estes que a imoralidade judaica decorria parcialmente da opressão da parte dos gentios. Theodor Herzl considerou o antissemitismo como “reação compreensível às taras judaicas”, causadas estas, em última instância, pela perseguição movida pelos gentios: os judeus haviam sido educados para serem sanguessugas dotados de “maléfico poder financeiro”; eles eram “uma gente de adoradores da riqueza incapaz de entender que um homem pode agir por causa que não o dinheiro” (in Kornberg 1993, 161-162). Mais: “Sua vontade de poder e seu ressentimento para com os perseguidores só podiam conduzi-los à trapaça nas transações comerciais com os gentios” (in Kornberg 1993, 126). Theodor Gomperz, contemporâneo de Herzl e professor de Filologia na Universidade de Viena, afirmou que “a ânsia de ganho se tornou uma tara nacional [entre os judeus], assim como, pelo que parece, a vaidade (consequência natural de uma existência atomística e alheia às preocupações com os interesses públicos e nacionais)”. (in Kornberg 1993, 161).

Assim, pois, não nos deve surpreender que encontremos tão imenso número de judeus para quem os palestinos não têm valor moral. Os palestinos são vistos como não humanos, literalmente, conforme reconhecia o proeminente rabino de Liubaviche Menachem Mendel Schneerson:

 

O que nós temos não é um caso de alteração quantitativa pelo simples fato de uma pessoa estar num nível superior a outra. Trata-se, antes, do caso de … uma espécie totalmente diferente … O corpo de um judeu é de uma qualidade completamente diversa daquela dos góis das outras nações do mundo … A diferença da qualidade intrínseca [ao corpo] … é tão grande que os corpos poderiam ser considerados como de espécies diferentes. Por essa razão o Talmude afirma existir uma diferença atitudinal na halacha quanto aos corpos dos não judeus [por oposição aos corpos de judeus]: “Seus corpos são baldados”… Uma diferença ainda maior existe no tocante à alma. Há dois tipos contrários de alma, a alma de um não judeu vem de três esferas satânicas, enquanto a alma do judeu dimana da santidade. (Cf. aqui)

Diferentes espécies não guardam obrigações morais entre si ― predador e presa, parasitas e hospedeiros: humanos que domesticam o gado comem a sua carne e bebem o seu leite.

Essa ética difere radicalmente do universalismo ocidental tal como sintetizado no imperativo moral de Kant: “Deve-se agir somente de acordo com a máxima cuja aplicação for desejável como lei universal”. O universalismo moral é fundamental para o individualismo ocidental: os grupos de per si não têm status moral ― conceito diametralmente oposto ao judaísmo.

Os judeus apresentam-se amiúde como a quinta-essência da moralidade, mas as aparências enganam. Uma passagem da minha resenha do livro The Jewish Century, de Yuri Slezkine:

 

 

Em 1923, vários intelectuais judeus publicaram uma coletânea de ensaios na qual admitiam o “amargo pecado” da cumplicidade judia nos crimes da Revolução. Palavras de I. L. Bikerman, um dos autores: “Não carece dizer que nem todo judeu era bolchevique e nem todo bolchevique era judeu, mas também é óbvia a participação desproporcional e superlativamente fervorosa dos judeus no tormento pelo que os bolcheviques quase mataram a Rússia” (p. 183). Muitos estudiosos dos bolcheviques judeus notaram a “transformação” dos judeus: segundo um outro analista judeu, G. A. Landau, “A crueldade, o sadismo e a violência pareciam coisa estranha àquela comunidade até então muito pouco dada às atividades físicas”. I. A. Bromberg, também judeu, observou que o antigo amante oprimido da liberdade deveio tirano de inaudito despotismo. Bromberg disse que o convicto e incondicional inimigo da pena de morte ― não apenas por crimes políticos mas também pelas mais hediondas violências, aquele que não podia ver alguém torcer o pescoço de uma galinha sem chorar, transformara-se na figura exteriormente humana com roupa de couro e armada de revólver, que interiormente já tinha perdido a sua humanidade (p. 183-184). Essa “transformação” psicológica dos judeus na Rússia não era, provavelmente, tão surpreendente para os próprios russos, dada a advertência de Gorky em que os russos de antes da Revolução já viam os judeus tomados de “cruel egoísmo” e temiam a possibilidade de acabarem como escravos deles.

Pelo menos até o Genocídio de Gaza, os judeus tinham se mascarado com sucesso como modelos de moralidade e paladinos dos oprimidos no Ocidente contemporâneo. A judiaria organizada foi precursora do movimento dos direitos civis e firme defensora da política liberal em favor de imigrantes e refugiados, sempre protegida pelo disfarce retórico da superioridade moral. Destarte, claro, mantinham-se ocultas as verdadeiras motivações dadas pelo próprio interesse judaico em arregimentar não brancos como serviçais no trabalho de sapa contra o poder da antiga maioria branca, sujeitando-a ao supremacismo da política judaica, política multicultural e antibranca. (Cf. p. 26)

Isso pesa muito na minha mente. A dissimulação judaica por trás da superioridade moral é perigosa manobra delusiva, e não nos pode faltar realismo diante do que nos reserva o futuro, uma vez que os brancos continuam a perder poder político em todos os países do Ocidente. Quando as máscaras não forem mais necessárias, quando o crescente poder dos judeus no Ocidente estiver no seu maximante, não haverá limites para o que eles poderão fazer. A ubíqua propaganda multiculturalista fazendo parecer que os grupos étnicos vivem em harmonia por todo o Ocidente dará lugar, rapidamente, a uma guerra de vingança contra os ocidentais pelo alegados agravos que teriam sofrido os judeus desde a destruição do Segundo Templo pelos romanos até os eventos da Segunda Guerra Mundial. Essa mesma vingança foi fatal para milhões e milhões de russos e ucranianos. O mesmo destino estão tendo agora os palestinos diante de nossos olhos.

Dois artigos recentes tratam desse problema bem vividamente. Um deles é o de Megan Stack, publicado em The New York Times. Confira:

Israel petrificou-se no erro e os sinais disso são meridianamente claros. Promessas de aniquilação de chefes militares e políticos formulam-se em linguagem desumanizante. Pesquisas de opinião indicam aprovação às políticas que assolam Gaza a ponto de matar de fome a população gazita. Soldados judeus mostram-se alegres e orgulhos em autofotos entre as ruínas das cidades palestinas destruídas pelos bombardeios. E a repressão abate-se sobre as mais brandas formas de dissenso entre os israelenses.

A esquerda de Israel ― aquelas facções que criticam a ocupação das terras palestinas e propõem, ao contrário, a negociação e a paz ― é a pálida sombra do que antes foi um vigoroso ator político. Nos anos recentes, a atitude de muitos israelenses quanto ao “problema palestino” mudou muito do enfado e da distância para a convicção extremada de que expulsar os palestinos ou submetê-los ao jugo dos judeus seja obra de Deus.

O massacre em Gaza, a fome alastrante, a indiscriminada destruição de áreas urbanas inteiras ― isto tudo, dizem as pesquisas, é o tipo de guerra que agrada a população de Israel. Uma sondagem de janeiro constatou que para 94% dos judeus de Israel a força aplicada contra Gaza é adequada ou insuficiente. Em fevereiro, outro estudo revelava que a maioria dos judeus de Israel não aceita que alimentos e remédios sejam enviados para Gaza. Não foi Netanyahu, individualmente, mas sim todo o seu Gabinete de Guerra (inclusive Benny Gantz, amiúde citado com figura moderada para substituir Netanyahu) que, de forma unânime, rejeitou a proposta do Hamas para a libertação dos reféns e, ao contrário, lançou a ofensiva contra a cidade de Rafah, enchendo-a de civis sem-tetos.

“É muito fácil colocar a culpa por tudo nas costas de Netanyahu, porque assim todos se sentirão bem consigo mesmos e a escuridão parecerá estar em Netanyahu”, disse Gideon Levy, jornalista com décadas de experiência na cobertura da ocupação militar israelense. “A escuridão está em todos”, ele acrescenta.

Como ocorre em muitos processos políticos, o endurecimento de Israel explica-se parcialmente pela mudança geracional ― as crianças de Israel, cuja memória se encheu de lembranças dos ataques camicazes à bomba, agora são adultos. O crescimento da direita deverá ser de longa duração, por causa da demografia: os modernos ortodoxos e ultraortodoxos judeus (que votam na direita de modo desproporcional) têm mais filhos do que os seus conacionais seculares.

Ainda mais crucial é que muitos israelenses emergiram da Segunda Intifada descrentes de negociações e ainda mais adversos aos palestinos, derriçados como incapazes de aceitar a paz. Esta lógica como que cancela de forma muito conveniente o registro da participação de Israel na sabotagem do processo de paz com a captura de território e a expansão dos assentamentos. Entretanto, uma coisa maior ganhava influência ― algo que os israelenses referem como insensibilidade, alheamento em relação a toda a questão dos palestinos.

“O problema dos assentamentos e das relações com os palestinos deixou de ser considerado durante anos”, disse-me Tamar Hermann. “Para os israelenses, estava tudo bem com o status quo.”

A Sra. Hermann, pesquisadora do Israel Democracy Institute, é uma das mais respeitadas conhecedoras da opinião pública israelense. Nos últimos anos, segundo disse, os palestinos foram quase completamente ignorados pelos judeus de Israel. Ela e seus colegas vêm fazendo periodicamente listas de tópicos que apresentam às pessoas para que os disponham em ordem decrescente de importância. Os respondentes faziam diferentes escolhas, ela diz, observando que quase sempre o tópico colocado em último lugar era o da resolução do conflito israelo-palestino.

Nas duas últimas décadas ― desde o fim da Segunda Intifada até o calamitoso 7 de Outubro ― Israel conseguiu isolar-se da violência da ocupação. Mísseis lançados de Gaza choviam regularmente sobre cidades de Israel, mas desde 2011 o sistema antimissilístico chamado de iron dome interceptava a maioria deles. A aritmética da morte favorecia Israel, pesadamente: de 2008 até o 7 de Outubro, mais de 6 mil palestinos foram mortos no que a ONU considera o “contexto de ocupação e conflito”, período em que mais de 300 israelenses perderam a vida.

Organizações de direitos humanos — incluindo grupos de Israel ― escreveram relatórios explicando que Israel é um Estado de apartaide institucionalizado. O fato foi embaraçoso para Israel, mas não deu em nada. A economia prosperava, Estados árabes antes hostis se mostravam dispostos a assinar acordos com Israel, apenas ao custo de rápida e protocolar importunação quanto aos palestinos.

Aqueles anos deram aos israelenses a sensação de viver o mais elusivo sonho do Estado Judeu ― o de um mundo sem o “problema” dos palestinos.

Daniel Levy, ex-negociador israelense, agora presidindo o logocentro US/Middle East Project, fala da alta concentração de “híbris e arrogância acumuladas ao longo dos anos”. Aqueles que advertiam da imoralidade e estupidez estratégica da ocupação dos territórios palestinos “eram exonerados sem mais nem menos” e ainda ouviam o chefe dizer “aguentem firmes, hem!”.

Se as autoridades dos Estados Unidos entendem a situação da política de Israel, isso não é aparente. A administração de Biden continua a falar de um Estado palestino. Entretanto, a terra destinada aos palestinos foi tomada de assentamentos ilegais israelenses, e quase nunca como agora Israel esteve tão descaradamente contra a soberania palestina.

Não por acaso Netanyahu vive dizendo que por toda a sua carreira política ele fez de tudo para sabotar a criação do Estado palestino: este é um diferencial muito atrativo eleitoralmente. Gantz, mais popular do que Netanyahu e seu provável sucessor, segundo se diz, é um centrista nos padrões de Israel ― mas ele também sempre rechaçou as instâncias internacionais em favor de um Estado palestino.

Daniel Levy resume a clivagem entre os maiores políticos israelenses da seguinte forma: alguns acreditam que se deva “gerenciar o apartaide para dar um pouco mais de liberdade aos palestinos ― este sendo o caso de [Yair] Lapid e talvez de Gantz, dependendo do seu humor”; outros mais empedernidos, como Smotrich e o ministro da Segurança, Itamar Ben Gvir, “estão sempre ansiosos para se livrarem dos palestinos: erradicação, desterramento…”.

A matança, a crueza que se abateu sobre os judeus no 7 de Outubro deveria fazê-los ver a futilidade do seu intento de isolamento dos palestinos ao mesmo tempo que os sujeitam a todo tipo de humilhação e violência todos os dias. Enquanto os palestinos estiverem atrampados na brutalidade da ocupação militar, privados de direitos básicos e sujeitos à logorreia de que são seres inferiores e devem aceitar as coisas como estão, os judeus viverão sob a ameaça de revoltas, represálias e terrorismo. Não existe muro suficientemente grosso para barrar a marcha de um povo que não tem nada mais a perder.

*   *   *

Ilana Mercer é uma judia da África do Sul que tem publicado artigos em vários saites conservadores. Aqui ela fala do que não se fala sobre Israel ― e, por implicação, sobre muitos dos judeus que vivem no Ocidente: ou seja, que a sociopatia para com os não judeus predomina entre os judeus. Ninguém deve ficar surpreso com isso. Eu só reclamaria de um detalhe quanto à diferença entre judeus e sociopatas e é que os verdadeiros sociopatas não têm culpa e quando praticam o mal por prazer não levam em conta a religião ou a etnia das vítimas. Já esses judeus que tripudiam na farra de trucidar palestinos são patriotas e amam o seu povo. Eles seguem uma forma extrema de moralidade intragrupal ― uma moralidade estreitamente ligada ao que chamo de “hiperetnocentrismo” judaico.

Vejamos o que escreveu Ilana Mercer no saite Lew Rockwell.com sob este título: “Sad To Say, but, by the Numbers, Israeli Society Is Systemically Sociopathic” [Infelizmente os números dizem que a sociedade de Israel é sistematicamente sociopática (N. do T.)], abaixo:

Ao separarmos o certo do errado, devemos distinguir entre os atos que são delitos apenas porque foram criminalizados pelo Estado (mala prohibita) e outros que são forma universal do mal (malum in se). A devastação que Israel causa em Gaza é um malum in se, um mal universal. Não há nenhuma dúvida em termos de ética quanto à natureza do que se passa em Gaza. O mal do genocídio que tem lugar em Gaza não é relativo, contornável, nunca poderá ser atenuado ou coonestado.

Em Israel, entretanto, nenhuma atrocidade perpetrada pelas forças armadas judaicas, por mais evidente que seja, deixará de ser ignorada. Uma das mais eminentes autoridades em Gaza, o Dr. Norman Finkelstein chama Israel de “Estado lunático”. “Não se trata, certamente, de um Estado Judeu”, ele assegura. “Uma nação assassina, uma nação demoníaca”, brada Scott Ritter — lendário, importantíssimo especialista militar americano. Aliás, eu venho citando os relatos que faz Scott Ritter dos teatros de guerra, sempre preditivos e confiáveis, desde 2002. Não há dúvida quanto a ser o Estado Judeu um Estado genocida. Mas e a sociedade de Israel? Ela também é doente? E os manifestantes que enchem as ruas das cidades de Israel, protestando contra o governo? Como eles sentem o massacre incessante de escala industrial, a campanha para matar de fome toda uma população no norte, centro e sul de Gaza?

Eles não sentem.

Eu busquei desesperadamente a humanidade universal, uma sensibilidade moral transcendente entre as massas de israelenses que se agitavam contra o Estado. Eu esquadrinhei muitos documentos durante sete meses. Eu consegui assistir até o final a uma quantidade enorme de longos vídeos, procurando neles uma palavra, um cartaz dos manifestantes que fizesse menção à guerra de extermínio travada em nome deles contra os seus vizinhos de Gaza. Não encontrei nada! Para o meu assombro, não deparei nem um só manifestante que bradasse em favor de alguém que não ele mesmo e seus parentes, outros colonos e seus reféns. Os israelenses parecem alheios à assolação indizível, irreversível, irremediável tendo lugar tão próximo deles.

Enfatizo: não achei sinal de nenhuma humanidade transcendente nos judeus; nenhuma referência à ordem moral universal de que a lei humanitária internacional, a lei natural e o sexto mandamento são expressão. Entre os judeus de Israel, encontrei apenas a incessante externação de seus próprios interesses sectários.

A depender dos manifestantes, bastaria que houvesse mera mudança de regime. Eles fazem pesar sobre os ombros de Netanyahu apenas a responsabilidade pelos reféns encafuados em Gaza, embora Benny Gantz (National Unity Party) ― o ostensível rival de Netanyahu (Likud) ― e outros membros do Gabinete de Guerra sejam todos, filosoficamente, um só. (Ganz vangloriava-se, em 2014, que iria “mandar Gaza de volta para a Idade da Pedra”.) Quanto ao holocausto palestino perpetrado na Faixa e que se vai estendendo para a Cisjordânia, não existe dissensão entre esses e outros sórdidos supremacistas judeus na “dirigência de Israel em estado de guerra”.

Se o leitor duvida de minhas conclusões sobre os manifestantes judeus, deve reparar no discurso monótono do dia 11 de maio da manifestante Na’ma Weinberg, que exigia mudança de governo. Weinberg condenava a invasão de Rafah e a falta de estratégia política como ameaças aos reféns e à sobrevivência nacional. Ela lamentou a “inexprimível tortura” que sofrem os reféns. Quando Weinberg falou dos “evacuados negligenciados”, eu fiquei aliviada. 900 mil palestinos tinham sido deslocados de Rafah nas duas últimas semanas. Isto correspondia a 40% da população de Gaza. Minha esperança decorrera de ledo engano. Logo ficou claro que Weinberg falava dos cidadãos de Israel evacuados dos assentamentos próximos à fronteira. As simpatias de Weinberg não envolviam as vítimas palestinas do “matadouro de civis” em operação na vizinhança. A sensibilidade dela mostrou-se como de um baixo tipo sectário.

A sombria frialdade dos manifestantes judeus tem sido amplamente notada.

Escrevendo para a Foreign Policy, revista do estabilismo americano, Mairav Zonszein, acadêmico do International Crisis Group, observa o seguinte:

Os milhares de israelenses que mais uma vez se juntaram para marchar nas ruas não estão protestando contra a guerra. Com exceção de ínfima porção de israelenses, judeus e palestinos, eles não reclamam uma trégua ― ou o fim da guerra. Eles não externam nada contra a matança sem precedentes de palestinos em Gaza ou contra as restrições à ajuda humanitária, que levaram a fome à população gazita. (Os judeus foram ainda mais longe, chegando a bloquear estradas para que os caminhões de ajuda não entrassem em Gaza, e caminhões que romperam o bloqueio foram incendiados.) Passadas tantas décadas desde a tomada da Palestina, os judeus nem cogitam na necessidade de encerrar a ocupação militar. Eles apenas contestam a recusa de Netanyahu de se demitir e o que veem como a relutância dele em acordar a liberação dos prisioneiros judeus.

A animosidade guerril é publicamente incitada e avança em ritmo acelerado. Declarações em pró do genocídio é o que mais se ouve na sociedade judaica. O “amável” Itamar Ben Gvir continua a renovar o repertório das suas brutalidades daquele tipo que os sul-africanos documentaram tão bem. Em 14 de maio, para o entusiasmo da multidão de judeus, o ministro da Segurança Nacional de Israel encarecia que os palestinos fossem estimulados a emigrar voluntariamente (como se tudo o que os judeus fizeram contra os civis palestinos desde o 7 de Outubro tivesse sido aceito “voluntariamente”). Ele falava num comício dos colonos na fronteira norte de Gaza, onde milhares de lorpas assistiam aos “fogos de artifício” sobre Gaza, exultantes por saquear a terra dos que ali tinham morrido ou estavam morrendo.

“A culpa é da mídia”, o leitor dirá. “Os judeus de Israel, como os americanos, simplesmente tiveram o cérebro lavado pela mídia deles.”

Não há negar que a mídia de Israel ― desde o Arutz 7 e o Channel 12 ([Os gazatas devem] morrer lenta e dolorosamente”) até o Israel Today e o Now 14 (Nós vamos exterminar vocês e os seus apoiadores”), e os vulgares bestalhões do i24 — forma-se de uma caterva convulsiva de idiólatras obsessionados.

Essa mídia é um antro de gente exaltada e de muita loquacidade. Esses judeus inculcam o seu tribalismo atávico e primitivo, vazado numa linguagem feia, anglicizada, uma espécie de língua geral hebraica. Pernósticos, cada um deles tem uma explicação para tudo segundo sua própria “teoria”.

Naveh Dromi é mais atraente de rosto e de voz do que a apresentadora do i24 Benita Levin, uma sul-africana birrenta e faladeira. Dromi é colunista do Haaretz, um diário que já foi considerado o de mais elevado nível intelectual da centro-esquerda de Israel. Ocorre que o Haaretz perdeu o lastro intelectual que um dia já teve. Escrevendo num hebraico bem pouco castiço, Dromi expôs o núcleo de sua “teoria” particular e é que uma “segunda Náqueba” estaria a caminho. Ela também já falou mais do que o homem da cobra sobre serem os palestinos um “grupo supérfluo”. Mas nada disso chega a ruborizar o seu bonito semblante.

Quejandas afirmações de supremacia judaica sempre ressoam na mídia de Israel. Mas, não, a culpa não é da mídia deles. Na verdade, a cerração mental dos judeus é inteiramente voluntária.

Segundo artigo saído na Oxford Scholarship Online, o “panorama da mídia em Israel” mostra “salutar competição” e concentração decrescente. A mesma fonte afirma que “o número de publicações está entre os mais altos do mundo”.

Israel conta com uma forte mídia de propriedade privada. Esses meios atendem ao que deles espera o público israelense, que presta todas as deferências às forças armadas, pois aí as famílias têm os seus filhos e filhas como militares. Por isso é que Gideon Levi insiste em declarar que a militaria é o bezerro de ouro de Israel.

Acontece, Levi insiste, que a opinião pública majoritária molda a mídia, e não ao contrário.

Levi confirma que as mídias da extrema direita e extrema esquerda são como uma só quando se trata da questão envolvendo as forças armadas judaicas e o povo palestino. E quanto a isto a mídia de Israel reflete a opinião predominante entre os judeus. O público judeu não quer saber de nada do padecimento imposto à população gazita e sempre trata com muito cuidado os seus militares, evitando críticas e questionamentos. Da perspectiva deles, os jornalistas militares são meros prestadores de serviço de relações públicas às forças armadas, gente íntima da militaria que poderia estar na cama com os soldados.

Pelo menos até este momento, os israelenses têm estado amplamente indiferentes à farra de seus militares no indiscriminado derramamento de sangue em Gaza. A maioria dos judeus só quer ter de volta os seus reféns. Além disso, apenas deseja a continuidade do massacre, com algumas pausas na matança para descanso e diversão.

Então, a sociedade dos judeus de Israel está doente, também?

Quando “88 por cento dos judeus israelenses entrevistados” fazem “uma avaliação positiva da atuação das forças armadas judaicas em Gaza até agora” (Tamar Hermann, “Guerra em Gaza ― Pesquisa 9”, Israel Democracy Institute, 24 de janeiro de 2024), e “uma absoluta maioria (88%) também justifica o número de baixas do lado palestino” (Gershon H. Gordon, The Peace Index, janeiro de 2024, Faculdade de Ciências Sociais da Universidade de Telavive) — procede a conclusão de que as diabólicas Forças de Defesa de Israel expressam a voz da comunidade israelojudaica.

Seja considerado o seguinte: lá pela altura de janeiro, a Faixa de Gaza já se tinha tornado inabitável, parecendo paisagem lunar. Não obstante, 51 por cento dos judeus de Israel disseram que a força empregada contra Gaza era adequada, e outros 43 por cento disseram que era insuficiente. (Fonte: Jerusalem Post, “Jewish Israelis believe IDF is using appropriate force in Gaza”, 26 de janeiro de 2024.)

Nota: a pesquisa de opinião não revelou uma divisão entre judeus favoráveis ao genocídio e judeus contrários ao genocídio. Antes, a divisão na sociedade do Estado Judeu separava os judeus satisfeitos com os níveis correntes de genocídio de outros judeus para quem o genocídio deveria matar mais gente em menos tempo, e isto quando a produtividade da matança já alcançara escala industrial, dado o emprego de métodos de extermínio altamente destrutivos.

As atitudes dos judeus devieram ainda mais agressivas desde então: em meado de fevereiro, 58 por cento dos judeus em Israel rosnavam que era preciso usar de mais violência contra Gaza; e 68 por cento “não aceitavam que ajuda humanitária fosse levada a Gaza”. (Jerusalem Post, “Majority of Jewish Israelis opposed to demilitarized Palestinian state”, 21 de fevereiro de 2024.) [Uma hipótese plausível: a plataforma de Biden para ajuda humanitária na praia de Gaza ― que logo depois de instalada acabou no fundo do mar ― terá sido sabotada.]

Há no caso mais do que a violência da guerra. Na verdade, as atitudes dos judeus levam a marca da sociopatia de toda a sua sociedade.

Quando se perguntava sobre “a extensão em que o planejamento da guerra contra Gaza deveria levar em consideração o sofrimento da população palestina”, os judeus entrevistados deram mostra de uma mesma reação consistente desde o final de outubro de 2023 até o final de março de 2024. A pesquisa do Israel Democracy Institute atestou o seguinte quanto a isso:

Apesar do desenrolar da guerra em Gaza e das duras críticas da comunidade internacional a Israel pelos males causados à população palestina, larga maioria dos judeus continuava achando que o sofrimento dos palestinos não era digno de consideração por parte de Israel. Ao contrário deles, uma maioria equivalente de árabes em Israel achava que o padecimento palestino devia ser levado em conta. (Tamar Hermann, Yaron Kaplan, Dr. Lior Yohanani, “War in Gaza, Survey 13”, Israel Democracy Institute, 26 de março de 2024.)

A ampla maioria no centro do espectro político em Israel (71%) e na direita (90%) diz que “Israel deve ter pelo sofrimento da população palestina alguma mínima consideração ou nenhuma consideração”.

Terminemos, porém, esta nossa exposição com uma “boa” notícia. E é que no “coração sangrante” da esquerda de Israel “apenas” (estou sendo cínico) 47 por cento “julgam que Israel não deve levar em conta o sofrimento dos civis palestinos em Gaza ou que deve ter alguma mínima consideração, enquanto 50 por cento julgam que a consideração pelo transe palestino deve ser grande ou muito grande”. (Ibid.)

Em outras palavras, a opinião prevalecente na esquerda judaica de Israel é que a dor dos gazitas deve ser considerada, mas não necessariamente suprimida.

Na realidade, e como mostrei tão tristemente aqui, o Estado Judeu e a sociedade judaica são ambos movidos pela supremacia judia. E os supremacistas judeus não atribuem quase nenhum valor, quando atribuem algum valor, às vidas e às aspirações dos palestinos. […]

*   *   *

Insisto neste ponto: qualquer estudante da história judia, da ética judia e do hiperetnocentrismo judeu não ficará surpreso com nada disso. O nosso problema existencial consiste em conseguirmos evitar o destino que foi o de russos, ucranianos e palestinos. Os judeus, uma vez que detenham o poder, farão de tudo para obstar os interesses dos góis em qualquer sociedade onde residirem, ou pela promoção de políticas antinacionais em favor de imigrantes e refugiados, ou ― no caso de que detenham o poder total ― pela reclusão, pela tortura, pelo genocídio…

O contraste entre a hiperetnocêntrica mídia israelense descrita por Mercer e a mídia antibranca, utópica e multicultural do Ocidente, em grande parte de propriedade de judeus, não poderia ser maior. Enquanto a mídia de Israel reflete o etnocentrismo do público judeu, a mídia no Ocidente dá o máximo de si para induzir atitudes públicas, apelando constantemente e cada vez mais à difusão de mensagens antibrancas ― mensagens de teor moral de impacto efetivo sobre grande parte da população branca, especialmente mulheres, provavelmente devido às peculiares culturas individualistas do Ocidente (cap. 8). A condição da mídia ocidental é a prova mais evidente de que os judeus constituem uma elite hostil no Ocidente.

A esta altura, deve estar claro que as culturas ocidentais são antípodas das culturas da Ásia Ocidental, onde o etnocentrismo e o coletivismo reinam. Os ocidentais não consideram tanto as suas relações em termos de endogrupo e exogrupo, o que, pelo contrário, é traço típico da cultura judaica ao longo de toda a história.

O individualismo não nos beneficiou em quase nada e foi um desastre para os povos ocidentais. Na conjunção que se nos depara, só uma forte consciência endogrupal nossa, advertida da ameaça do poderoso e perigoso exogrupo judeu, poderá nos salvar agora.

____________________________

Fonte: The Occidental Observer | Autor: Kevin MacDonald | Título original: The Extreme Hyper-Ethnocentrism of Jews on Display in Israeli Attitudes toward the Gaza War | Data de publicação: 18 de maio de 2024 | Versão brasilesa: Chauke Stephan Filho.