Ex Cathedra: Language, Truth, and Racism

We say that a sentence is factually significant to any given person, if, and only if, he knows how to verify the proposition which it purports to express. A J Ayer, Language, Truth and Logic, 1936.

The English language is a lumber-room of odd artefacts from the past. Indo-Germanic, Anglo-Saxon, the Romance languages; all these are jumbled together to produce the language of Shakespeare, Johnson and Orwell. And this of course means the presence of Latin. We still use Latin phrases whole. We defend or attack the status quo, speak of ongoing court cases as sub judice, negotiate with quid pro quo, shorten a list with et caetera. Now, however, we should dust off a lesser-known Latin term; ex cathedra.

The phrase originated with 19th-century Pope Pius IX, after he codified the supremacy of the Pontiff by ecumenical council to end a debate that had raged for centuries in the Catholic Church, and relates to Papal pronouncements. It looks as though it means ‘from the cathedral’, but the word ‘cathedral’ itself comes from cathedra, meaning ‘chair’ and referring to the Pope’s throne. The defining quality of ex cathedra statements was that they were indemnified by Papal infallibility, which meant that they could not be doubted. They were true in and of themselves because of their divine provenance and had no need to be debated or examined intellectually. In fact, to do so would be dangerous to the enquirer. If the Pope decreed the number of angels that could dance on the head of a pin, then that was the number, no more and no less. If the Pontiff announced that Christ did not own his own clothes, then that became, as we say now, ‘gospel truth’.

This infallibility sets a very dangerous precedent. Post-Enlightenment, Western thought has reason as its core processor, as it were; the arrival at a feasible conclusion by inductive means from the available evidence or argument. Nothing is true until and unless proven to be so. A statement should be analyzed as to its relationship with truth. Pronouncements made ex cathedra from propositions formed ex nihilo  — or, “from nothing” — were quite dangerous for those who questioned them; indeed, they were in danger of being burnt at the stake. But the ex cathedra pronouncement is making a return, and the infallibility may not be Papal, and heretics may not face the flames — at least, not yet — but they do face excommunication.

It has been noted many times that ‘woke’ culture, incorporating as its central gospels Critical Race Theory (CRT), transgenderism, the promotion of homosexuality, miscegenation and other deviations from nature, has analogues in religion. ‘Woke’, and CRT in particular, has its high priests, its heretics, its Inquisition, its scriptures, its own version of High Latin, or a privileged, elitist, non-vulgate language, and so on. It also has its ex cathedra pronouncements, every bit as binding as those uttered by any Pope. Let’s take a famous example:

Only white people can be racist because only they have power.

Non-white people, by this premise, cannot be racist because they lack power (this is, in itself, a de facto absurdity). What has happened is the co-opting of the original meaning of ‘racialism’ to be the definition of ‘racism’, which used to be a straightforward recognition that racial difference exists. This is the equivalent of giving the answer to a mathematics question without giving the workings and without being marked down if the answer is wrong. It has no substantial premise, no historical validity, and is nothing but its own utterance. It is, in effect, ex cathedra. The new Papacy hath spoken.

The Left’s newly imposed lexicon works in exactly the same way as the traditional magic spell of the magician or occultist. Words of power are uttered. What the words are or mean literally is not important; what matters is their power. ‘Systemic racism’, ‘white privilege’, ‘climate change denier’, ‘inclusivity’, ‘unconscious bias’, ‘black lives matter’; these jingles and others like them are now divested of meaning but invested with the power to bind. None of the phrases above has any referent in the real world. Epistemologically, they are not tethered to anything that exists. They are invented abstractions trying to be real things. But Leftist epistemology is such that language does not have to conform to familiar, tried-and-trusted rules, but to politicized regulations structured according to the need for power. And language is the delivery system for power.

There is great power in empty language. It is worth quoting Plato, from the Theaetetus, at length. He is talking of the Sophists, the travelling teachers of rhetorical argument often hired by richer Athenians. We recognize today the profile Plato draws:

If you ask any of them a question, he will produce, as from a quiver, sayings brief and dark, and shoot them at you; and if you inquire the reason of what he has said, you will be hit by some other new-fangled word, and will make no way with any of them, nor they with one another; their great care is not to allow of any settled principle either in their arguments or in their minds, conceiving, as I imagine, that any such principle would be stationary; for they are at war with the stationary, and do what they can to drive it out everywhere.

They are at war with the stationary. Plato has predicted cultural relativism almost two-and-a-half millennia before Lyotard and Foucault began unravelling truth and meaning. Once true meaning ceases to be a fixed point and becomes just a shifting relativity maintained by an engineered and meaningless vocabulary then, epistemologically speaking, all bets are off. Is truth fixed and objective or is it relative and subjective? We must listen again to Pontius Pilate’s question; What is truth?

Truth is the guiding, if not always attainable, principle of all intellectual endeavor. The problem is that it can be mistaken for one standard calibration rather than an operative concept with quite separate functions. When those disparate functions are conflated into a yardstick, like the meter-long lines you can still see on walls in Paris, and against which sellers of linen would measure their wares, there is a problem. As an example of this epistemological multi-tasking, here are four truths concerning the number four:

  1. 2 + 2 = 4.
  2. Japan is composed of four islands.
  3. There are four horsemen of the Apocalypse.
  4. The Chinese word for ‘four’ sounds almost exactly the same as the Chinese word for ‘death’, and is therefore considered unlucky.

All of these statements are true, but I am sure you can see that they are not true in the same way. (Incidentally, Chinese apartment blocks are unlikely to have a number 4, just as there is rarely a number 13 in Western blocks).

The difference between statement 1 and the other three is that 1 is necessarily true, the others contingently true. Put simplistically, you don’t have to check statement 1, but you might feel the need to check the other three if you were a ruthless empiricist. Two and two made four when Plato was alive, and will still be true if or when the earth finally spirals into the sun. Two and two make four whether you are in Manhattan or Iceland. Of course, two plus two having the sum of four doesn’t get you very far, it’s just an unpacking of the simple concept of whole numbers. This is what worried Russell and Whitehead in Principia Mathematica, as well as Poincaré, the French mathematician—that mathematics might just be some endless and pointless extrapolation of the simple function of the copula. The mathematical formula is true prima facie, but the utter integrity of its truth function cannot be replicated in the real world outside of mathematics and logic. Spinoza tried and failed, magnificently, in Ethics.

I am not a mathematician, and my point is not a mathematical one. Rather, there is a dangerous attempt by the ‘woke’ hegemony and their sponsors to impose the order of mathematical truth not just on things the truth of which ought to be debatable, but on things which are patently absurd and untrue. If the enemy takes your castle, you can-retake it. But if the enemy takes not just your truth, but truth itself by way of your language, then the fight will be a good deal harder. And it is your truth we need to consider next.

If you are familiar with the history of Western philosophy, and were asked to pick a key moment in the analysis of truth, you might choose Aristotle’s Metaphysics, Descartes’ famous cogito ergo sum argument, Wittgenstein’s Tractatus Logico-Philosophicus, and each would be justified. But there has recently been such a moment from a rather different cultural source, and it may be far more incendiary than the texts mentioned.

In 2021, Oprah Winfrey interviewed the British royal Prince Harry, the Duke of Sussex, and his wife, Meghan Markle. A half-caste, Markle’s charge is that Buckingham Palace has been a hotbed of racism since she joined the Royal Family. A famous English chat-show host, Piers Morgan, called her a liar and lost his job over the remarks. Winfrey is noted for her encouragement of interviewees to ‘speak your truth’, with the emphasis on ‘your’, and this is precisely what she urged Markle to do, with an immediate and compliant response. Markle told her truth, that the British Royal Family was inherently racist, and that became the truth, and this due to the requirements of the media rather than those of epistemology. Due to the fascination with the Royal couple, ratings were huge and the Right-of-center media caught hold of Winfrey’s bombshell.

Speak your truth and that will stand as true. This is epistemological anarchy, the equivalent of talking to people who are on hallucinogenics. Rather than transact with the reality of what is or what happened, we stake our belief in what your perception of the truth is. So, instead of having a world on which most of us can agree most of the time, we have millions of morally defective monads in Brownian motion, each with their own truth. Given that each generation in the West is successively less well-educated — largely due to the ‘woke’ distaste for classical education — then the prospect of letting truth off the leash just at the moment doesn’t inspire confidence in civilization’s staggering on much farther.

Truth cannot be expressed without meaning and meaning must be communal. They are two sides of the same coin and you cannot have a one-sided coin. Wittgenstein’s famous language game cannot be solitaire.  Truth can’t be solipsistic or the serial killer is on the same moral plane as the charity worker because they are both speaking their truth. Meaning and truth have an analogous relationship with currency — that is, what economists call M1, or basically notes and coin — and the financial reserve. The former is the practical, transactive category of the latter, while the latter is a guarantor of validity, of tender, for the former. This makes the re-definition of meaning, the genetic modification of semantics and etymology, the epistemological equivalent of printing money.

If this seems like semantic hair-splitting then, firstly, welcome to philosophy. Secondly, don’t be so sure of its triviality. The re-engineering of the relationship between language and truth is central to possibly the most over-referenced — although not over-rated — book of the last decade, Orwell’s 1984, which has taken on a Koranic role for the dissident Right, as it should. When O’Brien holds up four fingers and asks Winston how many he sees, he does not wish for a compliant reply, a self-serving acquiescent falsehood. He doesn’t want Winston to lie and say he sees five fingers to save his own skin. He wants Winston actually to see five fingers. This is the most important observation Orwell made; truth itself is being modified not just within language, in some removed, Derridean way, but in the real world.

If you lose your liberty, you can fight to take it back. But if you lose the ability to assess what is true and what is not — aka meaning — not through insanity but because of what is effectively state-engineered intervention — because ‘woke’ is not an organic phenomenon — then the best of luck.  The most dangerous thing happening to the indigenous white West is not that history is being re-written, it is that dictionaries are.

Romanian translation of Brenton Sanderson’s Tristan Tzara and the Jewish Roots of Dada

Partea a 3-a – ultima – April 14, 2023 – in Featured ArticlesWestern Culture

de Brenton Sanderson;

Original here

Jacques Derrida

Mergi la Partea 1.
Dada și deconstrucția ca vectori de atac al evreilor

O ultimă moștenire distructivă a Dada și una care merită mai multă atenție este modul în care antiraționalismul său a prefigurat deconstrucția lui Jacques Derrida ca o mișcare intelectuală evreiască aliniată împotriva civilizației occidentale. Paralelele dintre Dada și Deconstrucție au fost remarcate de numeroși savanți. Robert Wicks observă cât de puternic rezonează Dada „cu concepția definitiv poststructuralistă a deconstrucției avansată de Jacques Derrida în anii 1960.”[i]

Pegrum notează, de asemenea, „legatura puternică dintre Dada și teoria artistică postmodernă, cel mai evident punct de contact fiind cu opera lui Derrida.”[ii] Criticul literar Frank Kermode urmărește, de asemenea, deconstrucția din influențele Dada, în timp ce Richard Sheppard îi consideră pe poststructuraliști „ca fiind mai introvertiți, mai puțin politizați [o afirmație dubioasă] și mai puțin carnavalești ai tăticilor lor Dada”. [iii]

Pentru dadaiști, civilizația europeană a constat dintr-un „amalgam generator de alienare de gândire raționalistă, știință și tehnologie care a aderat la păstrarea ordinii, sistematicității și metodicității”. Ei credeau ferm că „valorile culturale europene nu merită păstrate.” [iv]

Tzara a declarat odată că „logica este întotdeauna falsă”, iar un concept de bază în gândirea sa a fost „atâta timp cât facem lucrurile așa cum credem că le-am făcut cândva”, nu vom putea realiza nici un fel de societate trăibilă.”[v]

Dadaiștii celebri „au scuipat în ochii lumii”, înlocuind logica și bunul simț cu absurdul și sfidarea.[vi] Chiar și cuvântul „Dada” însuși, sugerând impulsuri de bază și comportament copilăresc, a fost în mod conștient absurd, chiar și batjocoritor și un imn subversiv de rezistență la un discurs mai complet instrumentalizat și o raționalitate disciplinată.

A ridiculizat încrederea occidentală în „autonomia eului rațional și eficacitatea rațiunii”. Dadaiștii au denunțat concepția occidentală post-Renaștere despre realitate, care „a presupus că lumea a fost organizată conform unor legi inteligibile din punct de vedere uman” și „au condamnat „culturile burgheze” care atenuează determinarea de a stabiliza și clasifica toate fenomenele.”[vii]

Dadaiștii chiar au criticat „raționalitatea și formalismul excesiv” al cubismului, în special în perioada sa analitică.[viii] În mai 1922, la o înmormântare simulată pentru Dada, Tzara a proclamat: „Dada este un microb virgin care pătrunde cu insistența aerului. în toate acele spații pe care rațiunea nu a reușit să le umple cu cuvinte și convenții.”[ix]

Dickerman notează cum: „Rezistența la sensul fix” a rămas o caracteristică cheie a Dada.[x] Godfrey observă, de asemenea, că: „În inima Dada”. a fost o critică implicită a limbajului ca presupus transparent.”[xi]

Dada a acționat ca o punte între modern și postmodern, anticipând deconstrucția lui Derrida și analiza puterii lui Michel Foucault, care, la fel ca Dada, a atacat noțiunea de adevăr obiectiv care fusese piatra de temelie a gândirii occidentale și a producerii cunoștințelor încă din perioada Iluminismului.

Pentru a deconstrui cultura occidentală, Derrida a trebuit să identifice un defect fundamental cu ea – despre care a decis că era „logocentrismul” acesteia.

Prin aceasta, el a vrut să spună că cultura occidentală a privilegiat vorbirea față de cuvântul scris (o afirmație dubioasă) și că se bazează pe credința falsă că lumea este într-adevăr așa cum o descriu conceptele noastre (adică, în conformitate cu realismul filozofic).

Ca și Barthes și Foucault, Derrida a folosit nominalismul (concepția conform căreia conceptele nu sunt altceva decât artefacte umane care nu au nicio legătură cu lumea reală) pentru a deconstrui și a submina realismul occidental. Făcând acest lucru, el a imitat abordarea dadaiștilor:

Din respingerea lor a credinței în progres, în natura îmblânzită și în omul rațional, a rezultat că dada ar trebui să pună la îndoială puterea limbajului, a literaturii și a artei de a reprezenta realitatea.

Informațiile pe care simțurile le-au comunicat oamenilor erau înșelătoare, chiar și ideile despre „personalitatea” individuală și despre lumea exterioară erau evazive și incoerente. Cum ar putea limbajul, prin definiție un instrument de comunicare publică, să facă altceva decât să deformeze și să trădeze caracterul autentic al vieții ca o secvență discontinuă de experiențe imediate?

Dada au răspuns că cuvintele sunt simple ficțiuni și că nu există nicio corespondență între structurile limbajului și cele ale realității. Astfel, credința în ordinea în care puterea unei limbi comune, moștenite, a fost inculcată a fost iluzorie.[xii]

Pentru a ataca realismul occidental, Derrida și dadaiștii au împrumutat de la lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure noțiunea de „diferență” – pe care Saussure a folosit-o pentru a desemna natura arbitrară a semnelor lingvistice.

Nu contează ce semne folosim pentru a însemna „noapte” și „zi”; ceea ce contează este că folosim semne pentru a semnala o anumită diferență, iar această proprietate structurală a fost, pentru Saussure, adevăratul purtător al sensului. Francezul différer înseamnă și a amâna, în sensul de amânat, și pe această bază etimologică de coincidență Derrida a decis că Saussure a dovedit definitiv că sensul este întotdeauna amânat de text.

Consecința este că procesul de semnificație este ceva care nu începe niciodată: sau mai degrabă, dacă și când începe sensul este o decizie umană arbitrară. Textele nu au un singur sens autoritar: mai degrabă, există un „joc liber de sens” și orice merge.

În consecință, suntem eliberați de sens. Mai mult, textul este „emancipat de autor”.

Odată scris, autorul dispare și un text devine un artefact public. Este pentru noi să decidem ce înseamnă textul și suntem liberi să hotărâm după bunul plac și, din moment ce „toată interpretarea este o interpretare greșită”, nicio lectură specială nu este privilegiată.[xiii]

Sheppard notează că: „Derrida, dinamizând modelul lui Saussure al semnului, vede umanitatea prinsă într-un flux nesfârșit de textualitate în care semnificațiile se fracturează și se recombină perpetuu. În consecință, el concluzionează că nu există nimic în afara textului.”[xiv]

Sub deconstrucția lui Derrida „începe astfel să apară treptat un nou text, dar și acest text este în subtilă variație cu el însuși, iar deconstrucția continuă în ceea ce ar putea fi infinit. regresul lecturilor dialectice.”[xv]

În timp ce Derrida s-a pozat ca un intelectual parizian de stânga, un secularist și un ateu, el a descins dintr-un lung șir de cripto-evrei și s-a identificat în mod explicit ca atare: „Sunt unul dintre acei marrani care nu mai spun că sunt evrei nici măcar în secretul propriilor inimi.”[xvi]

Derrida s-a născut într-o familie de evrei sefarzi care a emigrat în Algeria din Spania în secolul al XIX-lea. Familia lui era cripto-evrei care și-au păstrat identitatea evreiască timp de 400 de ani în Spania în perioada Inchiziției. Derrida și-a schimbat prenumele în francezul creștin care sună „Jacques” pentru a se integra mai bine în scena franceză.

Mai mult, și-a dus cripto-iudaismul în mormânt: Când Derrida a fost înmormântat, fratele său mai mare, René, a purtat un tallit la cimitirul francez suburban și și-a recitat Kaddish-ul în interior, deoarece Jacques nu ceruse rugăciuni publice. Această abordare discretă, extrem de personală, dar semnificativă din punct de vedere emoțional și spiritual, a recunoașterii iudaismului lui Derrida pare emblematică pentru acest gânditor complex, imperfect, dar valoros nuanțat.[xvii]

Derrida a fost un cripto-evreu până la sfârșit, chiar și-a instruit familia să participe la șaradă. Kevin MacDonald notează motivul evident: „Din punct de vedere intelectual, ne întrebăm cum ar putea fi un postmodernist și un evreu devotat în același timp. Consecvența intelectuală ar părea să necesite ca toate identificările personale să fie supuse aceleiași logici deconstructive, cu excepția cazului în care, desigur, identitatea personală în sine implică ambiguități profunde, înșelăciune și autoînșelăciune.”[xviii]

În caietele sale, Derrida subliniază centralitatea problemelor evreiești în scrisul său: „Circumcizie, asta este tot ce am vorbit vreodată”. Experiența sa de antisemitism în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Algeria a fost traumatizantă și a dus la o conștiință profundă a propriei sale origini evreiesti. A fost exclus de la școală la vârsta de 13 ani, sub guvernul de la Vichy, din cauza limitelor oficiale ale numărului de studenți evrei, descriindu-se ca „un evreu negru și foarte arab, care nu a înțeles nimic despre asta, căruia nimeni nu i-a dat niciodată cel mai mic motiv, nici părinții, nici prietenii săi.”[xix]

Mai târziu, în Franța, „suferința sa atenuat. Am crezut naiv că antisemitismul a dispărut. … Dar în timpul adolescenței, a fost tragedia, a fost prezent în orice altceva.” Aceste experiențe l-au determinat pe Derrida să dezvolte „o aptitudine epuizantă de a detecta semne de rasism, în configurațiile sale cele mai discrete sau dezaprobările sale cele mai zgomotoase.”[xx]

Caputo notează modul în care activismul etnic evreiesc stă la baza deconstrucției lui Derrida: Ideea din spatele deconstrucției este de a deconstrui funcționarea unor state naționale puternice cu politici puternice de imigrare, de a deconstrui retorica naționalismului, politica locului, metafizica pământului natal și a limbii natale. … Ideea este de a dezarma bombele… de identitate pe care statele-națiune le construiesc pentru a se apăra împotriva străinului, împotriva evreilor și arabilor și a imigranților,… toți… sunt cu totul alți.

Spre deosebire de afirmațiile criticilor mai neglijenți ai lui Derrida, pasiunea deconstrucției este profund politică, deoarece deconstrucția este un discurs necruțător, chiar dacă uneori indirect, despre democrație, despre o democrație viitoare. Democrația lui Derrida este o politică radical pluralistă care rezistă terorii unei unități organice, etnice, spirituale, a legăturilor naturale, native ale națiunii (natus, natio), care macină în praf tot ceea ce nu este o rudă de genul conducător și genul (Geschlecht).

El visează la o națiune fără închidere naționalistă sau nativistă, la o comunitate fără identitate, la o comunitate non-identică care nu poate spune eu sau noi, căci, până la urmă, ideea însăși a unei comunități este să ne întărim (munis, muneris) pe noi înșine. în comun împotriva celuilalt. Opera sa este condusă de sentimentul pericolului desăvârșit al unei comunități identitare, al spiritului „noi” din „Europa creștină” sau al unei „politici creștine”, compuși letali care înseamnă moartea arabilor și evreilor, pentru africani. și asiatici, pentru orice altceva.

Suspinul acestui spirit creștin european este un aer letal pentru evrei și arabi, pentru toți les juifs [adică evreii ca alții prototipi], chiar dacă se întorc la tatăl Avraam, un mod de a-i gaza atât conform scrisorii și spiritului.[xxi]

Preocupările sociologice ale lui Derrida (și soluțiile sugerate) le-au replicat pe cele ale lui Tristan Tzara.

Sandqvist leagă revolta profundă a lui Tzara împotriva constrângerilor sociale europene direct de identitatea sa evreiască și de furia lui față de persistența antisemitismului. Pentru Sandqvist, tratarea evreilor în România a alimentat revolta liderului Dada împotriva civilizației occidentale.

Bodenheimer notează că: Ca evreu, Tzara a avut multe motive să pună sub semnul întrebării așa-numitele adevăruri și raționalizări dezastruoase ale gândirii europene, un rezultat al căruia a fost Primul Război Mondial – discriminarea evreilor de secole fiind un altul. … El provenea dintr-un mediu în care argumentele jingoiste și antisemite le reproșau de mult evreilor că foloseau un limbaj impur, falsificat, de la exemplele timpurii din secolul al XVI-lea… până la argumentele intelectualilor români din vremea lui Tzara, care atacau evreii ca „străini” importând „idei bolnave” în literatura şi cultura română.

[Tzara, în consecință] încearcă să demascheze limbajul în sine ca o construcție care își trage valoarea și, uneori, pretenția de superioritate, dintr-un concept egal construit de identități și valori. În sine, toate limbile sunt egale, dar egale în diferențele lor. Această revendicare a dreptului la egalitate în timp ce susține diferența este revendicarea de bază a evreilor la o societate seculară.

Dar popoarele europene, fie că mai întâi din motive religioase sau mai târziu din motive naționaliste, nu au reușit niciodată să înțeleagă efectiv acest drept, cu atât mai puțin să-l acorde societăților minoritare[xxii].

Unul dintre catalizatorii dizolvării Dada la Paris a fost îngrijorarea liderului suprarealist André Breton că nihilismul lui Dada a reprezentat o amenințare pentru „procesul de salubrizare intelectuală” care a devenit necesar odată cu ascensiunea fascismului.[xxiii]

Evident, este nevoie de un criteriu de adevăr întemeiat pe realism pentru a combate ideile fasciste. Boime susține, de asemenea, că dadaiștii în „atacul lor asupra iluminismului și liberalismului burghez de la Zurich și apoi la Berlin au jucat în cele din urmă în favoarea fasciștilor și naționaliștilor de dreapta. Deși aceste din urmă grupuri au condamnat spectacolul dadaist și gândirea modernistă, respingerea de către Dada a politicii parlamentare și a instituțiilor democratice a ajutat la deschiderea drumului pentru atacul direct al nazismului asupra idealurilor umanitare.”[xxiv]

Derrida a fost criticat în mod similar de unii evrei, deoarece scrierile sale „duc la „nihilism”, care amenință, în negarea noțiunii de adevăr obiectiv, „să ștergă multe dintre diferențele esențiale dintre nazism și non-nazism””[xxv]. ]

Cu toate acestea, scrierile lui Derrida nu au avut cu siguranță niciun efect asupra puterii industriei Holocaustului și, într-adevăr, unii dintre cei mai mari susținători ai lui Derrida au fost activiști intelectuali ai Holocaustului.

Această stare de lucruri ciudată poate fi explicată prin faptul că pentru unii evrei, precum Derrida, recunoașterea posibilității adevărului obiectiv este periculoasă din cauza posibilității ca adevărul să fie întins împotriva „celuilalt”. În mod similar, pentru dadaiști, principiile raționalității occidentale „au fost considerate a fi extrem de problematice, din cauza conexiunilor sale instrumentale cu represiunile sociale și dominația.” [xxvi]

În consecință, o lume în care adevărul a fost deconstruit este o lume foarte dezirabilă. După cum subliniază Kevin MacDonald în Culture of Critique:

O astfel de lume este sigură pentru iudaism, celălalt prototip, și nu oferă nicio garanție pentru tendințele de universalizare ale civilizației occidentale – ceea ce s-ar putea numi deconstrucție ca de-helenizare sau de-occidentalizare.

Conștiința grupului minoritar este astfel validată nu în sensul că se știe că se bazează pe un fel de adevăr psihologic, ci în sensul că nu poate fi dovedit neadevărat. Pe de altă parte, interesele culturale și etnice ale majorităților sunt „hermeneutizate” și astfel devin impotente — impotente deoarece nu pot servi drept bază pentru o mișcare etnică de masă care ar intra în conflict cu interesele altor grupuri.[xxvii]

Când Școala de la Frankfurt s-a stabilit în Statele Unite, a făcut un efort conștient de a oferi activismului său intelectual evreiesc un aspect „științific” prin strângerea de „date empirice” (cum ar fi cele care au stat la baza Personalității Autoritare) pentru a contesta teoriile științifice existente văzute ca fiind osnice intereselor evreiești (cum ar fi antropologia darwiniană).

Derrida și poststructuraliștii au căutat în schimb (ca evreii din Dada) să discrediteze conceptele amenințătoare subminând noțiunea de adevăr obiectiv care stă la baza întregii gândiri occidentale. La fel ca dadaiștii, poststructuraliștii au decis, dacă nu-ți place puterea dominantă, atunci să te străduiești să-i strici conceptele. Dada a folosit prostii și absurditate pentru a atinge acest scop, în timp ce Derrida și-a dezvoltat metodologia de deconstrucție.

Coperta unei hagiografii evreiești a lui Derrida din 2005

Promovarea individualismului subiectiv

În ciuda diferențelor tactice, un fir etno-politic evreiesc străbate Dada lui Tzara, deconstrucția lui Derrida și teoria critică a școlii de la Frankfurt. Fiecare a încercat să încurajeze individualismul subiectiv pentru a deconecta masele neevreiești de legăturile lor familiale, religioase și etnice – reducând astfel importanța evreilor ca exgrup prototip și slăbind astfel status quo-ul antisemit în cadrul societăților occidentale.

Această încercare de a promova individualismul radical (cel puțin în rândul europenilor) prin criticarea bazei logice a limbajului a fost un obiectiv declarat explicit al Dada, liderul timpuriu al mișcării Hugo Ball declarând că: „Distrugerea organelor vorbirii poate fi un mijloc. de autodisciplină. Când comunicările sunt întrerupte, când orice contact încetează, atunci apar înstrăinarea și singurătatea, iar oamenii se scufundă înapoi în ei înșiși.”[xxviii]

Dickerman observă modul în care utilizarea dadaiștilor a abstracției în artele vizuale și limbajul „lucrează împotriva structurilor de autoritate comunicate prin intermediul limbajul” și că „atacul dadaist asupra „limbajului ca ordine socială” ar contracara socialitatea însăși, producând în schimb o formă productivă de solipsism”.

Dadaistul evreu Hans Richter a declarat limba abstractă a dadaiștilor „dincolo de toate frontierele lingvistice naționale” și a văzut în abstracția dadaistă un nou tip de comunicare „liber de toate felurile de alianțe naționaliste”.[xxix]

Pictorul evreu dadaist Arthur Segal a exprimat o viziune similară, susținând că „principiul compozițional al echivalenței este o încercare de a aboli ierarhiile, astfel încât forțele dominante și subordonate să nu mai existe”.

Hockensmith subliniază că: „Abstracția a oferit astfel lui Segal un mijloc de a teoretiza o lume fără forță autoritară, una în care oamenii și lucrurile ar sta în relație liberă unul cu celălalt.”[xxx]

Tristan Tzara a afirmat în mod similar că: „Dada a propus să elibereze omul de orice sclavie, indiferent de origine, intelectuală, morală sau religioasă.”[xxxi]

Tocmai aceasta a încercat Derrida să facă cu deconstrucția, unde „Tot ce rămâne după aceea este subiectul care poate alege ce să gândească, ce să gândească”. simți și ce să faci, eliberat de constrângeri exterioare și răspunzător față de nimic și față de nimeni.”[xxxii]

Walter Serner (Seligmann)

În cartea sa The Jewish Derrida, academicianul israelian Gideon Ofrat relatează cum, în 1990, Derrida a participat la un simpozion la Torino, Italia, pe tema „Identității culturale europene”.

După ce a absorbit în însăși ființa sa cultura europeană în care fusese crescut, evreul algerian s-a apucat acum să definească „europenismul” prin referire la ororile celui de-al Doilea Război Mondial și nazism și la o analiză a zilelor noastre, cu „ crime de xenofobie, rasism, antisemitism, fanatism religios sau național.”

Probabil că această arhivă l-a determinat pe Derrida să vină cu definiția sa oarecum paradoxală a identității culturale europene: „Caracteristica unei culturi este să nu fie identică cu ea însăși”; cu alte cuvinte, identitatea culturală constă în separarea de sine. Mai mult, cunoașterea propriei identități culturale este condiționată de cunoașterea culturii celuilalt. …

[Derrida] propune simultan o modificare fundamentală a gândirii despre Europa, în termeni de Alteritate non-europeană. Europa se va cunoaște ca fiind Europa dacă va avansa spre ceea ce nu este. … Aici identitatea ta constă în propria ta lepădare de sine, în moartea ta (în identitate). Mai mult, Derrida subliniază o contradicție de bază între căutarea universalității de către cultura europeană și, implicit, sentimentul de exemplaritate: o aroganță națională individuală, care se deosebește de restul lumii.

Este contradicția dintre mesajul valorilor desemnate pentru întreaga lume și pretenția unei societăți de a deține monopolul acelei Evanghelii.

Derrida propune un alt concept: deschiderea Europei către alteritate, către celălalt, extratereștri, ca recunoaștere a culturii Celălalt și adoptarea ei în societate în ansamblu – posibil o propunere pentru deconstrucția Europei, adică un studiu al celuilalt, rădăcina esenței europene și înlocuirea acesteia cu un pluralism de eterogenitate[xxxiii]

În mod clar, deconstrucția a fost o mișcare intelectuală evreiască care a fost o manifestare post-Iluminism (într-adevăr postmodernă) a iudaismului ca strategie evolutivă de grup. Inevitabil, ca și în cazul celorlalte mișcări intelectuale evreiești discutate în Cultura criticii a lui Kevin MacDonald, soluția pentru toate problemele sociale constă în a-i convinge pe europeni să comită sinucidere rasială, națională și culturală prin îmbrățișarea Celuilalt, prin acceptarea diversității rasiale și culturale.

Toate drumurile intelectuale evreiești duc la imigrație în masă în lumea a treia și la multiculturalism.

De asemenea, în mod inevitabil, ca și în cazul școlii de la Frankfurt, bisturiul deconstructiv al lui Derrida nu este niciodată îndreptat împotriva evreilor înșiși sau a Israelului, care se află întotdeauna în afara cadrului de referință critic din punct de vedere cultural.

Astfel, „pluralismul eterogenității” nu este niciodată recomandat ca o modalitate de a deschide Israelul către Alteritate și, prin urmare, ajutând evreii să-și înțeleagă mai bine identitatea „prin avansarea către ceea ce nu sunt”. De ce?

Deoarece scopul acestui exercițiu intelectual este de a găti rațiuni îndoielnice, universaliste din punct de vedere moral, cu suficientă forță persuasivă pentru a-i convinge pe albii să devină complici la propria lor autodistrugere rasială și culturală – promovând astfel obiectivul nedeclarat de a elimina antisemitismul european și făcând întreaga lume occidentală sigură pentru evrei.

Exercițiul lui Derrida de etno-politică evreiască a fost, desigur, preocupat în primul rând de deconstruirea culturii occidentale și a sistemelor de credințe care au susținut civilizația europeană în trecut (de exemplu, creștinismul, naționalismul) și a celor care ar putea fi desfășurate pentru a o salva acum și în viitor, cum ar fi realismul rasial și teoriile evoluționiste ale bazei etnice a conflictului cultural în Occident. În schimb, credințele evreiești șovine care au susținut societățile și cultura evreiască timp de milenii au scăpat de atacul deconstructiv al lui Derrida.

În ceea ce privește poststructuralismul în general, Scruton observă că, de la analiza lui Foucault a cunoașterii ca ideologie a puterii până la „virusul deconstructiv” eliberat în aerul academic de Derrida, „această cultură a repudierii se poate prezenta ca „teorie”, în maniera criticului.

Teoria lui Horkheimer, Adorno și Habermas, dezvoltând „metodologii” grele cu care să scoată din rădăcină semnificațiile secrete ale operelor culturale, să-și expună pretențiile ideologice și să le trimită în trecut.” Cu toate acestea, scopul poststructuraliștilor „nu este cunoașterea în sensul post-iluminist, ci distrugerea vasului în care a fost conținută cunoștințele nedorite.”[xxxiv]

Poststructuralismul și deconstrucția au infestat rapid mediul academic occidental în anii șaptezeci și optzeci, devenind abordări de bază în critica literară, științele umaniste și științele sociale.

Această abordare critică a fost prevestită de dadaiști care, ca răspuns la primul război mondial și la persistența antisemitismului, și-au transformat treptat mișcarea într-un dezgust față de raționalism ca trăsătură definitorie a culturii europene post-iluminism.

Dadaiștii erau foarte conștienți de natura paradoxală a revoltei lor împotriva logicii și rațiunii. Robert Wick observă că „frazele auto-contradictorii se presără în manifestele Dada – fraze care proclamă că totul este fals, că Dada este nimic, că nu există adevăr ultim, că totul este absurd, că totul este incoerent și că nu există logică. Sunt fraze care se prezintă în manifeste ca fiind adevărate, semnificative, coerente și logice, în timp ce neagă tot adevărul, sensul, coerența și logica.”[xxxv]

Dadaiștii au recunoscut că au fost prinși într-o „dublă hermeneutică” prin aceea că au fost obligați să folosească formele societății burgheze pentru a face o critică a acelei societăți. Într-un mod analog, Foucault și Derrida au încercat să dezvolte o „ontologie a prezentului” care să le permită să se „abstragă” din mediul lor cultural.

Caracterul paradoxal și autoinvalidant al acestui demers nu a limitat însă imensa influență pe care o exercitau poststructuralismul și deconstrucția.

Defectul logic din inima întregului edificiu intelectual poststructuralist este pur și simplu ignorat – aceasta fiind aceeași eroare logică săvârșită de Nietzsche atunci când a exprimat opinia că nu există adevăruri, ci doar interpretări.

Fie poziția lui Nietzsche este adevărată – caz în care nu este adevărată, deoarece nu există adevăruri, fie este falsă.

Argumentele centrale ale lui Derrida și Foucault echivalează cu aceeași chestiune făcută mai puțin brusc și, deși și-au prezentat argumentele într-un limbaj pseudo-profund opac pentru a ascunde paradoxul, acesta rămâne totuși.

Foucault și Derrida își datorează reputația intelectuală umflată rolului lor de a acorda autoritate respingerii autorității și angajamentului lor absolut față de imposibilitatea angajamentelor absolute.

Cei care subliniază defectul evident în analiza poststructuralistă a puterii a lui Foucault și analiza deconstrucționistă a limbajului a lui Derrida – și anume că o critică rațională presupune exact ceea ce pun în discuție – sunt pur și simplu acuzați că se aliniază forțelor opresive, hegemonice ale burghezului Eurocentric, patriarhatul prin asumarea cadrului de referință pe care acest grup l-a normalizat.

Într-adevăr, li se spune că însăși credința în anchetele neutre nu este o credință neutră, ci mai degrabă expresia viziunii hegemonice asupra lumii care are cea mai mare nevoie de deconstrucție. Prin urmare, nu există nicio poziție din care să poată fi criticată deconstrucția. Dacă ar exista un asemenea punct de vedere, el s-ar baza pe argumente raționale; dar raţionalitatea însăşi a fost deconstruită.

Prin urmare, deconstrucția se justifică pe sine și oferă culturii repudierii acreditările sale spirituale, dovada că „nu este din lumea aceasta” și vine în judecată asupra ei. Bineînțeles că acea intenție subversivă nu interzice în niciun fel ca deconstrucția să devină o ortodoxie, pilonul noului așezământ și ecusonul conformismului pe care trebuie să îl poarte acum aparatchikul literar.

Dar în aceasta nu este diferit de alte doctrine subversive: marxismul, de exemplu, leninismul și maoismul. Așa cum pop devine rapid cultura oficială a statului post-modern, tot așa și cultura repudierii devine cultura oficială a universității post-moderne.[xxxvi]

În poststructuralism și deconstrucție, spiritul Dada sa extins cu mult dincolo de ceea ce se sperase de cei mai mesianici propagandisti ai săi precum Tristan Tzara și Walter Serner.

Pentru istoricul britanic Paul Johnson: „Dada a fost pretențios, disprețuitor, distructiv, foarte șic, dornic de publicitate și, în cele din urmă, fără rost.” [xxxvii]

Johnson greșește la ultimul scor. Dada a avut consecințe intelectuale și culturale de anvergură – în revoluționarea artei, subminarea încrederii în noțiunea de adevăr obiectiv și în lansarea unui vector de atac asupra civilizației occidentale, preluat ulterior de activiști intelectuali evrei precum Derrida.

AVIZ:

Brenton Sanderson este autorul cărții Battle Lines: Essays on Western Culture, Jewish Influence and Anti-Semitism, interzis de Amazon, dar disponibil aici.

_________________________________________

[i] Robert J. Wicks, Modern French Philosophy: From Existentialism to Postmodernism (Oxford: Oneworld, 2007), 11.

[ii] Mark A. Pegrum, Challenging Modernity: Dada between Modern and Postmodern (New York: Berghahn Books, 2000), 269.

[iii] Richard Sheppard, Modernism-Dada-Postmodernism (Evanston, Northwestern University Press, 1999), 365.

[iv] Wicks, Filosofia franceză modernă: de la existențialism la postmodernism, 9-10.

[v] Beitchman, Sunt un proces fără subiect, 29.

[vi] Irwin Unger și Debi Unger, The Guggenheims — A Family History (New York: Harper Perennial, 2006), 354.

[vii] Scurt, Dada și suprarealismul, 12.

[viii] Loredana Parmesani, Arta secolului XX — Mișcări, teorii, școli și tendințe 1900-2000 (Milano: Skira, 1998), 36.

[ix] Richter, Dada. Artă și antiartă, 191.

[x] Dickerman, „Introduction & Zurich”, Leah Dickerman (Ed.) Dada, 33.

[xi] Godfrey, Conceptual Art, 44.

[xii] Scurt, Dada și suprarealismul, 17.

[xiii] Roger Scruton, Modern Philosophy (Londra: Penguin, 1994), 478-9.

[xiv] Sheppard, Modernism-Dada-Postmodernism, 363.

[xv] Roger Poole, „Deconstruction”, Alan Bullock și Peter Trombley (eds.) The New Fontana Dictionary of Modern Thought (Londra: HarperCollins, 2000), 203.

[xvi] Jacques Derrida, „Circumfession”, în Jacques Derrida, Ed. G. Bennington & Jacques Derrida, Trad. G. Bennington (Chicago: University of Chicago Press, 1993), 170.

[xvii] Benjamin Ivry, „Suveran sau fiară?” Înainte, 1 decembrie 2010. https://forward.com/culture/133536/svereign-or-beast/

[xviii] Kevin MacDonald, The Culture of Critique: An Evolutionary Analysis of Jewish Involvement in Twentieth Century Intellectual and Political Movements (Bloomington, IN: 1stbooks Library, 2001), 198.

[xix] Derrida, „Circumfesiune”, op. cit., 58)

[xx] Jacques Derrida, Puncte… Interviuri, 1974-1994, Trad. P. Kamuf şi colab. (Palo Alto, CA: Stanford University Press, 1995), 120—21.

[xxi] J.D. Caputo, Rugăciunile și lacrimile lui Jacques Derrida: Religion without Religion (Bloomington: University of Indiana Press, 1997), 231—2.

[xxii] Alfred Bodenheimer, „Dadaism Judaism: The Avant-Garde in First World War Zurich”, În: Gelber, Mark H. și Sjöberg, Sami. Aspecte evreiești în avangardă: între rebeliune și revelație, Berlin, Boston: De Gruyter, 2017. https://doi.org/10.1515/9783110454956

[xxiii] Malcolm Haslam, The Real World of the Surrealists (Londra: Weidenfeld & Nicholson, 1978), 93.

[xxiv] Boime, „Dada’s Dark Secret”, Washton-Long, Baigel & Heyd (eds.) Jewish Dimensions in Modern Visual Culture: Anti-Semitism, Assimilation, Affirmation, 102.

[xxv] Benjamin Ivry, „Suveran sau fiară? Jacques Derrida and his Place in Modern Philosophy” (The Jewish Daily Forward, 1 decembrie 2010. http://www.forward.com/articles/133536/

[xxvi] Matthew Biro, The Dada Cyborg: Visions of the New Human in Weimar Berlin, (Minnesota: University of Minnesota Press, 2009), 154.

[xxvii] Kevin MacDonald, The Culture of Critique: An Evolutionary Analysis of Jewish Involvement in Twentieth Century Intellectual and Political Movements (Bloomington, IN: 1stbooks Library, 2001), 205.

[xxviii] Dickerman, „Introduction & Zurich”, Leah Dickerman (Ed.) Dada, 29.

[xxix] Hockensmith, „Artists’ Biographies”, Leah Dickerman (Ed.) Dada, 482.

[xxx] Ibid., 486.

[xxxi] Codrescu, The Posthuman Dada Guide: tzara și lenin joacă șah, 176.

[xxxii] Scruton, Modern Philosophy, 479.

[xxxiii] Gideon Ofrat, The Jewish Derrida (New York: Syracuse University Press, 2001), 30-1.

[xxxiv] Roger Scruton, Culture Counts — Faith and Feeling in a World Besieged (New York: Encounter Books, 2007), 70.

[xxxv] Wicks, Filosofia franceză modernă: de la existențialism la postmodernism, 10.

[xxxvi] Scruton, Cultura modernă, 138.

[xxxvii] Paul Johnson, Arta — O nouă istorie (New York: HarperCollins, 2003), 669.

823 – 2023: 1200 years ago: Agobard’s letter to Louis the Pious about the “insolence of the Jews”

It is remarkable that complaints about Jewish behavior have been so consistent through the centuries, in very different cultural and social eras.

Twelve centuries ago, between 823 and 828, the actual date is not precisely known,  Saint Agobard (769 – 840), bishop of Lyon (France), who contributed to making his episcopal city one of the centers of the Carolingian Renaissance, addressed to Louis the Pious (successor of Charlemagne) a letter in Latin (English translation here) with a startling title:

AD EUMDEM IMPERATOREM, DE INSOLENTIA JUDAEORUM

or

ON THE INSOLENCE OF THE JEWS TO LOUIS  THE PIOUS

See also Andrew Joyce’s article “Agobard and the Origins of the Hostile Elite” on the eventual futility of the letter:

Unfortunately for Agobard, he was summoned to the Court at the instigation of the Jews. Bernard Bachrach comments that “The Jews…were forcefully represented by a powerful advocate. They also had influential friends at court. … The court not only found against Agobard, but the emperor added the personal humiliation of dismissing him from the palace in a preemptory manner. Louis provided the Jews with a diploma bearing the imperial seal that bore witness to their victory.”[15] Persisting in his conviction that the emperor couldn’t possibly side with the Jews over his own people, Agobard continued to deliver sermons against Jews and to write to Louis explaining himself (as seen in the above extracts from one such letter). He insisted that Louis had been misinformed or that the edicts bearing his seal were forgeries.[16] Bachrach writes that Agobard believed Louis and other elites at court “were either pawns of Jewish interests or acting from a misunderstanding of the situation.”[17] What he failed to consider was the possibility these figures were willing accomplices of the Jews, together comprising a hostile elite.

The patience of the hostile eventually wore thin. As the missi dominici [envoy of the ruler] set off for Lyon “with a plethora of pro-Jewish documents and a plentitude of power to enforce government policy, Agobard fled.”[18] Agobard noted from his exile “the Jews were made joyful beyond measure.” He added that many of his associates “fled or hid or were detained.” Priests loyal to him were threatened by Jews and royal agents, and, as a consequence, “did not dare to show their faces.” Subsequent efforts to confront Jewish influence in the Frankish lands were forced into more abstract and indirect forms rather than “opposing imperial policy overtly or by attacking the Jews directly.”[19] Jeffrey Cohen remarks that, in the end, Agobard utterly failed to alter Carolingian Jewish policy, or prevent its further evolution.[20] Despite this failing, Agobard entered the Jewish consciousness as an emblematic hate figure, with the nineteenth-century Jewish activist and historian Heinrich Graetz comparing him to the “villainous Haman” of the Book of Esther.[21] He was only dislodged from the bitter expanse of Jewish memory when the twentieth century provided Jews with a new “Haman,” and a new chapter in their lachrymose self-authored history.

The story outlined here is important in the history of the Jewish Question for a number of reasons. The first is that it is a very early Western European example of non-religious clashes of interest, by which I mean that although we see two religious communities in confrontation the basis for that confrontation is not rooted in the spiritual. As Jeffrey Cohen concedes, Agobard’s “well-known complaints regarding the Jews hardly amounted to a systematic theological exposition.” Rather than theology, his complaints “address an array of specific, practical issues.”[22] These “specific, practical issues” concerned Jewish hostility towards Europeans, the abuse of Europeans by Jews, and the extent of Jewish wealth, privilege, protections, and political influence in European societies.  These issues, more than the putative “prejudices,” “neuroses,” or “religious pathologies” posited by Jewish intellectuals, have been the perennial elements underpinning the Jewish Question for more than a thousand years. They provoked an entirely rational response — European efforts to fight back, or, as it would eventually come to be known, “anti-Semitism.”

Perhaps the most important aspect of Agobard’s tale is that it exposes the origins of one of the most uncomfortable aspects of Jewish influence — its reliance on cooperation with our own elites. Only by engaging in a symbiotic relationship with our own corrupt rulers can Jews gain full access to power and an impunity when wielding it. As such, we should grow in the understanding that answering the Jewish Question will by necessity involve a reckoning with the issue of how we govern ourselves and by what qualifications we select our elites. If Whites possess a weak sense of ethnocentrism and high sense of individualism (certainly when compared with Jews and other non-Whites), then this should provoke a discussion on how to tie the fate of our rulers or governments to our people. In ancient times, both Celtic and Nordic societies took this idea to an extreme, sacrificing their kings in times of famine or hardship (see for example, the Ynglinga Saga). The fate of the king was quite literally tied to the people — if the people suffered, the king would suffer more than anyone. As time progressed, kings became ensconced in their hierarchy, their palaces ever larger and ever more distant. Then came the parliaments and the politicians, they too ever more distant from the needs of the masses and the direction of their interests. Accountability in all instances was reduced to nothing.

This letter is considered by the scholars to be “The first testimony relating to the abduction of children by Jewish merchants active in the trade flowing into Arab Spain,” as it was phrased by Ariel Toaff , professor of Medieval and Renaissance History at Bar-Ilan University in Israel, who states in his book, Blood Passover (p. 189) that:

The first testimony relating to the abduction of children by Jewish merchants active in the trade flowing into Arab Spain, comes down to us in a letter from Agobard, archbishop of Lyon in the years 816–840. The French prelate describes the appearance at Lyons of a Christian slave, having escaped from Cordoba, who had been abducted from a Leonese Jewish merchant twenty four years before, when he was a child, to be sold to the Moslems of Spain. His companion in flight was another Christian slave having suffered a similar fate after being abducted six years before by Jewish merchants at Arles. The inhabitants of Lyons confirmed these claims, adding that yet another Christian boy had been abducted by Jews to be sold into slavery that same year. Agobard concludes his report with a comment of a general nature; that these were not considered isolated cases, because, in everyday practice, the Jews continued to procure Christian slaves for themselves and furthermore subjecting them to “infamies such that it would be vile in itself to describe them”.

Precisely what kind of abominable “infamies” Agobard is referring to is not clear; but it is possible that he was referring to castration more than to circumcision. Liutprando, bishop of Cremona, in his Antapodosis, said to have been written in approximately 958–962, referred to the city of Verdun as the principal market in which Jews castrated young slaves intended for sale to the Moslems of Spain. During this same period, two Arab sources, Ibn Haukal and Ibrahim al Qarawi, also stressed that the majority of their eunuchs originated from France and were sold to the Iberian peninsula by Jewish merchants. Other Arabic writers mentioned Lucerna, a city with a Jewish majority, halfway between Cordoba and Malaga in southern Spain, as another major market, in which the castration of Christian children after reducing them to slavery was practiced on a large scale by the very same people.

During this period, Jewish merchants from the cities in the valley of the Rhône, Verdun, Lione, Arles and Narbonne, in addition to Aquisgrana, the capital of the empire in the times of Louis the Pious [Louis I]; and, in Germany, from the centers of the valley of the Rhine, from Worms, Magonza and Magdeburg; in Bavaria and Bohemia, from Regensburg and Prague — were active in the principal markets in which slaves (women, men, eunuchs) were offered for sale, by Jews, sometimes after abducting them from their houses. From Christian Europe the human merchandise was exported to the Islamic lands of Spain, in which there was a lively market. The castration of these slaves, particularly children, raised their prices, and was no doubt a lucrative and profitable practice

Ariel Toaff argues that these abductions are at the origin of the rise of the ritual murder stereotype (and, maybe, of our modern adrenochrome urban legends.)

That Christian Europe of the Middle Ages feared the Jews is an established fact. Perhaps the widespread fear that Jews were scheming to abduct children, subjecting them to cruel rituals, even antedates the appearance of stereotypical ritual murder which seems to have originated in the 12th century. As for myself, I believe that serious consideration should be given to the possibility that this fear was largely related to the slave trade, particularly in the 9th and 10th centuries, when the Jewish role in the slave trade appears to have been preponderant.

Be that as it may, Toaff dare not mention the title of the letter and so we could easily miss the rest of it. It is worth quoting in full, its seething tone not faltering for a moment.

For example, all those who think that “Democracy was always nothing more than the screen for the Jewish dictatorship (Louis-Ferdinand Céline, Bagatelles pour un massacre [1937], éd. Denoël, 1937, p. 51) will have to think twice: the proximity and the connivance of the Jews with power are already denounced as such in Agobard’s letter — at a time that was not particularly democratic.

In a short article on Jeune Nation, 1917: le Rond-point Poincaré, it can be seen, by quoting a few extracts from his memoirs, how easily Raymond Poincaré (President of French Republic, 1913–1920) could contact Rothschild and the members of the consistory while the secularism of the Republic prohibited him from meeting bishops. So, there is nothing new under the sun since Agobard. The sole difference, strictly speaking, is the fact that in the past, every now and then, the kings and the emperors would take steps that would be considered by today’s democratic standards as antisemitic — a burning at the stake during the Inquisition for example.

And last but not least surprise, Kosher slaughter was already a touchy issue at the time of Agobard, the meat considered to be unclean by the Jews being sold to the Christians: the same occurs today, obliging the Gentile to eat meat from a ritual slaughter that they consider does not to meet the standards of Jewish religious law.

So below the letter in its full extent, both in English and in Latin. (The letter can be found in Latin and  French here: Abogard : LETTRE A LOUIS LE PIEUX SUR L’INSOLENCE DES JUIFS (remacle.org) 

In English: Internet History Sourcebooks Project (fordham.edu)

Louis le Pieux 778 – 840 painting by Jean-Joseph Dassy 1791–1865

On the Insolence of the Jews To Louis the Pious

To his most Christian, truly pious, and always august emperor Louis, the most fortunate triumphal victor in Christ, Agobard, the most downcast of all your servants.

When omnipotent God — Who knew before time itself and foreordained that you would be a pious rector in these truly demanding times — raised your prudence and zealous religion over the other mortals of your time, there is no doubt but that you were prepared as a remedy for the dangerous times about which the Apostle speaks: In the last days the dangerous times shall begin, and there shall be men who love themselves, greedy, puffed up, etc.[II Timothy 3:1-2] and who, although they have the appearance of piety, nullify its strength.[II Timothy 3:5] From times such as these nothing more should be expected than what is already seen, except for the release of Satan and the public trampling of the holy City for the forty-two months, which shall occur through the head of all the iniquitous, Antichrist.[cf. Apocalypse 11:2]

Therefore since this is the way things are, I beseech your most tranquil long-sufferingness that you lend your most patient ear to the words with which I, the least of your servants, consider it most necessary to admonish your most holy solicitude concerning such a vital matter, a matter which is either uniquely or especially one to which your governance more than all others should bring aid.

If I could pursue my account of the matter while passing over in silence the names of the responsible parties, I would gladly do so. But because it cannot be done, I commit myself to your goodness and patience as I surrender myself to the dangers and inform you of what is ruinous to pass over in silence. There came Gerric and Frederick who were preceded by Evrard,[1] your agents (missi) in fact yet not doing your will completely but rather acting on behalf of another. They showed themselves to be terrible to the Christians and mild to the Jews, especially in Lyon, where they set up a persecuting faction (pars persecutionis) against the Church and they goaded the church to many groans, sighs, and tears.

Because this persecution was directly principally against me, I should not recount the whole, unless perchance your most clement concern should wish to know. But if your kindness allows, I shall begin to intimate it briefly, insofar as it was injurious to the Church of Christ.

When the Jews first arrived, they gave me a message in your name and another one to the man who rules the district of Lyon in place of the count; [this message] ordered him to offer aid to the Jews against me. We absolutely did not believe that such messages as these issued from your judgment, although they were read out in your sacred name and sealed with your ring. The Jews began to rage with a certain odious insolence, threatening that we would be afflicted with every sort of injury by the agents whom they had obtained to take vengeance upon Christians. After them, Evrard arrived and repeated the same thing and said that your majesty was truly angry with me because of the Jews. Then the aforementioned agents arrived, holding in their hands a tax code(?) (stipendialis tractoria) and a capitulary of sanctions which we do not believe exists by your command.

For these reasons, the Jews were made joyful beyond measure and the Christians saddened — and not only those who fled or hid or were detained, but the rest as well who saw or heard. In particular, it was because the Jews’ opinion received such confirmation that they irreverently began to preach to the Christians what they ought to believe and hold, openly blaspheming the Lord God and our Savior Jesus Christ. This perversity was strengthened by the words of your agents who whispered in the ears of certain people that the Jews are not abominable, as many think, but are held dear in your eyes and because some of their people were saying that they are considered better than Christians.

I, your unworthy servant, was not in fact in Lyon [at the time] but was far away on the case of the monks of Nantuadensium, who were fighting among themselves because of a certain rivalry. Nonetheless I sent our agents with a short letter to those men [saying] that they should command whatever they wanted and we would obey what they had enjoined. But we received no indulgence from them. Consequently, certain of our priests whom they threatened by name, did not dare to show their faces.

We suffered these things from the Jews’ supporters and for no other reason but that we preached to Christians that they should not sell Christian slaves to them; that they should not allow these Jews to sell Christians to Spain nor to possess them as paid domestics lest Christian women celebrate the Sabbath with them, work on Sundays, eat with them during Lent, and their paid servants eat meat on these days; and that no Christian should buy meats sacrificed and butchered by Jews and sell them to other Christians; and that they should not drink their wine or other things like this. [my emphasis]

For it is the practice of the Jews that when they slaughter an animal to eat and kill it using three cuts so that it is not strangled, if the liver appears to be damaged when the entrails are opened, or if a lung clings to the side or breath inflates it, or bile is not found, and other things like this, the meat is considered to be unclean by the Jews and sold to the Christians and these meats are called by the insulting expression “Christian beasts” (christiana pecora). With regard to the blood which the Jews both consider to be unclean and do not use except to sell it to Christians, if it should happen to flow into the earth anywhere, even into a filthy place, they swiftly draw it out of the ground and put it in a vessel to preserve. And as for how they do other things worthy of reproach concerning the blood, there are not only many Christian witnesses but also many Jews.

That the Jews daily curse Jesus Christ and the Christians in all their prayers under the name “Nazarenes” not only the blessed Jerome attests, who writes that he knew them intimately and was inside their skin,[2] but many of the Jews also bear witness to this. On this matter, for the sake of example, I spoke to the Christians in this way: If there is a man who is faithful and a lover of his elder and lord and he senses that someone is his lord’s enemy, detractor, reviler, and a threat to him, he does not wish to be this man’s friend, table companion, or sharer in his food. But if he should be [this man’s friend, etc.] and his elder and lord learns this, [the lord] would judge that the man was not faithful to him. And therefore, since we know that the Jews are blasphemers and men who curse, so to speak, the Lord God Christ and his Christians, we should not be joined to them through the sharing of food or drink in accordance with the rule (modus) that was given long ago and commanded by the holy fathers in their words and examples. For the rest, because they live among us and we should not be wicked to them nor act contrary to their life, health, or wealth, let us observe the rule (modus) that has been ordained by the Church. The way in which we should be cautious or human towards them, is not at all obscure but has been clearly expounded. [my emphasis)

Most pious lord, I have mentioned only a few out of the many things concerning the faithlessness of the Jews, our admonition, and the wounding of Christianity that is occurring through the supporters of the Jews, since I do not know whether [this news] can even come to your attention. Nonetheless, it is absolutely necessary that your pious solicitude know how the Christian faith is being harmed by the Jews in certain ways. For when they lie to simple Christians and boast that they are dear to you because of the patriarchs; that they enter and leave your sight with honor; that most excellent people desire their prayers and blessings and confess that they wished they had the same author of the law as the Jews; when they say that your counselors are aroused against us for their sake, because we forbid Christians from drinking their wine; when, in trying to claim this, they boast that they have received from Christians many, many pounds of silver from the sale of wine and cannot find out, after running through the canons, why Christians should abstain from their food and drink; when they produce commands signed with golden seals in your name and containing words which, in our opinion, are not true; when they show people women’s clothes as if they were sent to their wives by your kinsmen or matrons of the palaces; when they expound upon the glory of their forefathers; when they are permitted, contrary to the law, to build new synagogues — [when all this occurs] it even reaches the point when naïve Christians say that the Jews preach to them better than our priests. And this was particularly true when the aforementioned agents ordered that the markets that usually occur on Saturdays should be moved lest [the Jews’] Sabbatism be impeded, and they let [the Jews] choose on which days they had to go to market from then on, claiming that this suited the utility of the Christians because of the Sunday vacation. In the end, it proved to be more useless to the Jews since those who are near, because they buy the necessary food on Saturday, spend Sunday more freely at the celebration of the Mass and at preaching, and those who come from a distance on the occasion of the market, attend the evening and morning offices after the celebration of the Mass has been performed and return home with edification.

Now then, if it should please your most benign kindness to listen, let us say what the Churches of the Gauls and their rectors, kings as well as bishops, should hold to regarding the separation of the two religions, namely that of the Church and that of the Jews, and what they should pass down in writing and leave to posterity to be maintained, and how it is consonant with authority, that is the Acts of the Apostles and takes its origin from the Old Testament. From these it is shown how detestable enemies of the truth should be considered and how they are worse than all unbelievers, as divine Scripture teaches, and what unworthy things they think about God and heavenly matters. We have discussed all of these things with our brethren and have sent [these writings] to be presented to your most expansive excellence.

After the preceding note had been dictated, a certain man from Cordoba arrived, fleeing from Spain. He said that he had been stolen as a little boy by a certain Jew of Lyon 24 years before and sold, and that he had fled this year with another boy from Arles who had been likewise stolen by a Jew six years earlier. When we sought out those known to the man who was from Lyon and found them, some said that others had been stolen by this same Jew, others bought and sold, and that this year another boy was stolen and sold by a Jew. At that moment it was discovered that many Christians are sold by Christians and bought by Jews and that many unspeakable things are perpetrated by them which are too foul to write. [my emphsia]


AGOBARDUS: AD EUMDEM IMPERATOREM, DE INSOLENTIA JUDAEORUM.

Christianissimo, et vere piissimo, et in Christo victori ac triumphatori Ludovico imperatori felicissimo, semper Augusto Agobardus abjectissimus omnium servorum vestrorum.

Cum Deus omnipotens, qui vos ante tempora praescivit et praeordinavit rectorem pium futurum temporibus valde necessariis, sublimaverit prudentiam vestram et studium religionis supra caeteros vestri temporis mortales; dubium non est praeparatum vos ad remedium temporibus periculosis, de quibus apostolus loquitur : In novissimis diebus instabunt tempora periculosa, et erunt homines se ipsos amantes, cupidi, elati, et caetera , et habentes quidem speciem pietatis, virtutem autem ejus abnegantes; de quibus nihil est exspectandum quod jam non videatur, nisi solutio Satanae, et publica calcatio sanctae civitatis mensibus quadraginta duobus, quae futura est per caput omnium iniquorum Antichristum. Cum haec igitur ita se habeant, obsecro tranquillissimam longanimitatem vestram, ut praebeatis patientissimam aurem vestram verbis quibus ego infimus servorum vestrorum nimis necessarium puto admonendam sanctissimam sollicitudinem vestram de re tam necessaria, quae aut sola, aut praecipua est, cui prae caeteris succurrere debeat gubernatio vestra; cujus narrationem si prosequi potuissem tacitis nominibus auctorum, vellem omnino. Sed quia fieri non potest, committo me bonitati et patientiae vestrae, dando me periculis, et innotescens vobis quae tacere perniciosum est.

Venerunt Gerricus et Fredericus, quos praecurrit Evrardus missi quidem vestri non tamen per omnia vestra agentes, sed ex parte alterius; et ostenderunt se Christianis terribiles et Judaeis mites, maxime Lugduni, ubi partem persecutionis adversus Ecclesiam depinxerunt, quam multis gemitibus, suspiriis et lacrymis stimulaverunt. Quae persecutio, quia praecipue adversum me acta est, tota a me prodenda non est, nisi forte clementissima sollicitudo vestra scire voluerit. Tamen in quantum Ecclesiae Christi noxia est, si vestra patitur mansuetudo, breviter intimare exordiar.

Venientes itaque primum Judaei, dederunt mihi indiculum ex nomine vestro, et alterum ei qui pagum Lugdunensem vice comitis regit, praecipientem illi ut auxilium ferret Judaeis adversum me.

Quos indiculos, licet ex sacro nomine vestro recitarentur, et vestro annulo essent signati, nullatenus tamen credimus ex judicio vestro tales prodisse. Coeperunt autem efferri quadam odibili insolentia Judaei, comminantes omnibus injuriis nos afficiendos per missos quos adepti fuerant ad exsolvendam vindictam de Christianis.

Post eos venit Evrardus, eadem iterans, et dicens majestatem vestram commotam esse valde adversum me propter Judaeos.

Deinde venerunt et praedicti missi, habentes in manibus tractoriam stipendialem, et capitularia sanctionum, quae non putamus vestra jussione existere talia.

His causis laetificati sunt Judaei ultra modum, et contristati Christiani, non solum illi qui fugerunt, aut qui absconditi sunt, vel qui districti, sed et caeteri qui viderunt, vel audierunt; maxime ideo, quia sententia Judaeorum ita confirmata est, ut auderent irreverenter praedicare Christianis quid potius credendum esset ac tenendum; blasphemantes coram eis Dominum Deum ac Salvatorem nostrum Jesum Christum.

III. Roboratur quoque haec perversitas ex verbis missorum, quibus susurrabant quorumdam auribus, dicentes quod Judaei non abominabiles, ut plerique putant, sed chari essent in oculis vestris, et hominibus eorum dicentibus ex parte meliores eos habitos quam Christianos.

Et ego quidem indignus servus vester non eram Lugduni; sed aberam longe, causa Nantuadensium monachorum, qui quadam dissimultate inter se laborabant. Tamen direxi missos nostros et litterulas ad illos, ut praeciperent quidquid vellent, aut eis injunctum esset, et nos obediremus. Sed nihil veniae adepti sumus; ita ut etiam aliqui ex sacerdotibus nostris, quibus nominatim minabantur, non auderent praesentiam suam eis exhibere. Haec passi sumus a fautoribus Judaeorum, non ob aliud nisi quia praedicavimus Christianis, ut mancipia eis Christiana non venderent, ut ipsos Judaeos Christianos vendere ad Hispanias non permitterent, nec mercenarios domesticos habere, ne feminae Christianae cum eis sabbatizarent, et ne diebus Dominicis operarentur, ne diebus Quadragesimae cum eis pranderent, et mercenarii eorum iisdem diebus carnes manducarent, ne quilibet Christianus carnes a Judaeis immolatas et deglubatas emeret, et aliis Christianis venderet, ne vinum illorum biberent, et alia hujusmodi. Est enim Judaeorum usus, ut quando quolibet pecus ad esum mactant, ut subactum idem pecus tribus incisionibus non fuerit jugulatum; si apertis interaneis jecur laesum apparuerit, si pulmo lateri adhaeserit, vel eum insufflatio penetraverit, si fel inventum non fuerit, et alia hujusmodi; haec tanquam immunda a Judaeis repudiata, Christianis venduntur, et insultario vocabulo Christiana pecora appellantur.

De vino vero, quod et ipsi immundum fatentur, et non eo utuntur nisi ad vendendum Christianis, si contigerit ut in terram defluat quolibet loco licet sordido, festinantes hauriunt iterum de terra, et ad conservandum in vasa remittunt. Qualiter vero et alia improbanda circa illud agant, non solum de Christianis, sed et de Judaeis multi sunt testes. Quod autem Dominum nostrum Jesum Christum et Christianos in omnibus orationibus suis sub Nazarenorum nomine quotidie maledicant, non solum beatus Hieronymus, qui se scribit novisse illos intrinsecus et in cute, testis est, sed et de ipsis Judaeis plerique testantur. In hac re sumens exempli gratiam, dixi Christianis hoc modo: Si aliquis homo seniori suo vel domino fidelis et amator existat, et quempiam hominum senserit illi esse inimicum, detractorem, conviciatorem, et comminatorem, non vult ei esse amicus, nec socius mensae, nec particeps ciborum. Quod si fuerit, et hoc senior ipsius vel dominus deprehenderit, nec fidelem sibi eum esse existimat. Et ideo cum procul dubio noverimus blasphematores et, ut ita dicam, maledictores esse Judaeos Domini Dei Christi et fidelium ejus Christianorum, non debemus eis conjungi participatione ciborum et potuum, juxta modum duntaxat a sanctis Patribus et exemplis datum et verbis praeceptum. Caeterum, quia inter nos vivunt, et maligni eis esse non debemus, nec vitae aut sanitati vel divitiis eorum contrarii; observemus modum ab Ecclesia ordinatum, non utique obscurum, sed manifeste expositum, qualiter erga eos cauti vel humani esse debeamus.

Haec, piissime domine, de multis pauca dixi de perfidia Judaeorum, de admonitione nostra, de laesione Christianitatis, quae fit per fautores Judaeorum, nesciens utrum pervenire possit ad vestram notitiam. Tamen summopere necesse est ut sciat piissima sollicitudo vestra, quomodo nocetur fides Christiana a Judaeis in aliquibus. Dum enim gloriantur, mentientes simplicibus Christianis, quod chari sint vobis propter patriarchas; quod honorabiliter ingrediantur in conspectu vestro, et egrediantur; quod excellentissimae personae cupiant eorum orationes et benedictiones, et fateantur talem se legis auctorem habere velle, qualem ipsi habent; dum dicunt consiliatores vestros commotos adversum nos eorum causa, eo quod prohibeamus Christianos vinum eorum bibere; dum hoc affirmare nitentes, plurimas argenti libras ob emptionem vini se ab eis accepisse jactant; et decursis canonibus non inveniri quare Christiani debeant abstinere a cibis eorum et potibus; dum ostendunt praecepta ex nomine vestro, aureis sigillis signata, et continentia verba, ut putamus, non vera; dum ostendunt vestes muliebres, quasi a consanguineis vestris vel matronis palatinorum uxoribus eorum directas; dum exponunt gloriam parentum suorum; dum eis contra legem permittitur novas synagogas exstruere; ad hoc pervenitur, ut dicant imperiti Christiani melius eis praedicare Judaeos quam presbyteros nostros; maxime cum et supradicti missi, ne sabbatismus eorum impediretur, mercata, quae in sabbatis solebant fieri, transmutari praeceperint, et quibus diebus deinceps frequentari debeant, in illorum opinione posuerint, dicentes hoc Christianorum utilitati propter diei Dominici vacationem congruere; cum Judaeis magis probetur inutile: quia et hi qui prope sunt, sabbato ementes victus necessaria, liberius die Dominico missarum solemnitatibus et praedicationibus vacant; et si qui de longe veniunt, ex occasione mercati tam vespertinis quam matutinis occurrentes officiis, missarum solemnitate peracta, cum aedificatione revertuntur ad propria. Nunc igitur, si placet benignissimae mansuetudini vestrae audire, dicamus quid Ecclesiae Galliarum, et rectores earum, tam reges quam episcopi de discretione utriusque religionis, ecclesiasticae videlicet et Judaicae, tenuerint, tenendumque tradiderint, et scriptum posteris reliquerint, et quomodo consonum sit auctoritati vel actibus apostolicis, et a Veteri Testamento originem trahens. Ex quibus demonstratur quam detestabiles habendi sint inimici veritatis, et quomodo pejores sint omnibus incredulis, Scripturis divinis hoc docentibus, et quam indigniora omnibus infidelibus de Deo sentiant, et rebus coelestibus. Quae omnia cum confratribus contulimus, et amplissimae Eccellentiae vestrae praesentanda direximus.

Et cum praecedens schedula dictata fuisset, supervenit quidam homo fugiens ab Hispaniis de Cordoba, qui se dicebat furatum fuisse a quodam Judaeo Lugduno ante annos viginti quatuor, parvum adhuc puerum, et venditum, fugisse autem anno praesenti cum alio qui similiter furatus fuerat Arelate ab alio Judaeo ante annos sex. Cumque hujus, qui Lugdunensis fuerat, notos quaereremus, et inveniremus, dictum est a quibusdam et alios ab eodem Judaeo furatos, alios vero emptos ac venditos; ab alio quoque Judaeo anno praesenti alium puerum furatum et venditum: qua hora inventum est plures Christianos a Christianis vendi et comparari a Judaeis, perpetrarique ab eis multa infanda quae turpia sunt ad scribendum. 

Tristan Tzara and the Jewish Roots of Dada — PART 3 of 3

Jacques Derrida

Go to Part 1.
Go to Part 2.

Dada and Deconstruction as Jewish Attack Vectors

A final destructive legacy of Dada, and one which merits more attention, is how its anti-rationalism prefigured Jacques Derrida’s deconstruction as a Jewish intellectual movement arrayed against Western civilization. The parallels between Dada and Deconstruction have been noted by numerous scholars. Robert Wicks observes how strongly Dada resonates “with the definitively poststructuralist conception of deconstruction advanced by Jacques Derrida in the 1960s.”[i] Pegrum likewise notes the “strong link between Dada and postmodern artistic theory, the most obvious point of contact being with the work of Derrida.”[ii] The literary critic Frank Kermode also traces deconstruction back to Dada influences, while Richard Sheppard regards the poststructuralists “as more introverted, less politicized [a dubious assertion], and less carnivalesque descendants of their Dada daddies.”[iii]

For the Dadaists, European civilization consisted of “an alienation-generating amalgam of rationalistic thinking, science, and technology that adhered to the preservation of order, systematicity, and methodicality.” They believed firmly that “European cultural values were not worth preserving.”[iv] Tzara once stated that “logic is always false,” and a core concept in his thought was “as long as we do things the way we think we once did them, we will be unable to achieve any kind of livable society.”[v] The Dadaists famously “spat in the eye of the world,” replacing logic and sense with absurdity and defiance.[vi] Even the word ‘Dada’ itself, suggesting basic drives and childlike behavior, was self-consciously absurd, even self-mocking, and a subversive anthem of resistance to more fully instrumentalized speech and disciplined rationality. It ridiculed Western confidence in the “autonomy of the rational ego and the efficacy of reason.” Dadaists denounced the post-Renaissance Western conception of reality which “assumed that the world was organized according to humanly intelligible laws,” and “condemned ‘bourgeois cultures’ deadening determination to stabilize and categorize all phenomena.”[vii]

The Dadaists even criticized the “rationality and excessive formalism” of Cubism, particularly during its analytic period.[viii] In May 1922, at a mock funeral for Dada, Tzara proclaimed: “Dada is a virgin microbe which penetrates with the insistence of air into all those spaces that reason has failed to fill with words and conventions.”[ix] Dickerman notes how: “Resistance to fixed meaning” remained a key feature of Dada.[x] Godfrey likewise observes that: “At the heart of Dada was an implicit critique of language as supposedly transparent.”[xi] Dada acted as a bridge between the modern and the postmodern in anticipating Derrida’s deconstruction and Michel Foucault’s analysis of power, which, like Dada, attacked the notion of objective truth which had been the cornerstone of Western thinking and knowledge production since the Enlightenment.

In order to deconstruct Western culture, Derrida had to identify a fundamental fault with it — which he decided was its “logocentrism.” By this he meant Western culture privileged speech over the written word (a dubious assertion), and that it is founded on the false belief that the world really is as our concepts describe it (i.e., in accordance with philosophical realism). Like Barthes and Foucault, Derrida used nominalism (the view that concepts are nothing more than human artifacts that have no relation to the real world) to deconstruct and subvert Western realism. In doing so, he mimicked the approach of the Dadaists:

It followed from their rejection of the belief in progress, in tamable nature and rational man, that the Dadas should cast doubt on the power of language, literature and art to represent reality. The information which the senses communicated to men was misleading, even the ideas of the individual “personality” and the external world were elusive and incoherent. How then could language, by definition an instrument of public communication, do other than deform and betray life’s authentic character as a discontinuous sequence of immediate experiences? The Dadas answered that words were mere fictions and that there was no correspondence between the structures of language and those of reality. Thus the belief in order which the power of a common, inherited language inculcated was illusory.[xii]

In order to attack Western realism Derrida and the Dadaists borrowed from the Swiss linguist Ferdinand de Saussure the notion of “différence” — which Saussure used to denote the arbitrary nature of language signs. It does not matter what signs we use to mean “night” and “day;” what matters is that we use signs to signal a certain difference, and this structural property was, for Saussure, the true carrier of meaning. The French différer also means to defer, in the sense of put off, and on this coincidental etymological basis Derrida decided that that Saussure had definitively proven that meaning is always deferred by the text.

The consequence is that the process of meaning is something that never gets started: or rather, if and when meaning starts is an arbitrary human decision. Texts do not have a single authoritative meaning: rather, there is a “free play of meaning” and anything goes. Consequently, we are liberated from meaning. Moreover, the text is “emancipated from authorship.” Once written, the author disappears and a text becomes a public artifact. It is for us to decide what the text means, and we are free to decide as we please, and since “all interpretation is misinterpretation” no particular reading is privileged.[xiii] Sheppard notes that: “Derrida, dynamizing Saussure’s model of the sign, sees humanity caught in an endless flow of textuality where signifieds and signifiers perpetually fracture and recombine anew. Consequently, he concludes that there is nothing outside the text.”[xiv] Under Derrida’s deconstruction “a new text thus gradually begins to emerge, but this text too is at subtle variance with itself, and the deconstruction continues in what could be an infinite regress of dialectical readings.”[xv]

While Derrida posed as a leftist Parisian intellectual, a secularist and an atheist, he descended from a long line of crypto-Jews, and explicitly identified himself as such: “I am one of those marranes who no longer say they are Jews even in the secret of their own hearts.”[xvi] Derrida was born into a Sephardic Jewish family that immigrated to Algeria from Spain in the nineteenth century. His family were crypto-Jews who retained their Jewish identity for 400 years in Spain during the period of the Inquisition. Derrida changed his first name to the French Christian sounding ‘Jacques’ in order better blend into the French scene. Furthermore, he took his crypto-Judaism to the grave:

When Derrida was buried, his elder brother, René, wore a tallit at the suburban French cemetery and recited the Kaddish to himself inwardly, since Jacques had asked for no public prayers. This discreet, highly personal, yet emotionally and spiritually meaningful approach to recognizing Derrida’s Judaism seems emblematic of this complex, imperfect, yet valuably nuanced thinker.[xvii]

Derrida was a crypto-Jew until the end, even instructing his family to participate in the charade. Kevin MacDonald notes the obvious reason: “Intellectually one wonders how one could be a postmodernist and a committed Jew at the same time. Intellectual consistency would seem to require that all personal identifications be subjected to the same deconstructing logic, unless, of course, personal identity itself involves deep ambiguities, deception, and self-deception.”[xviii]

In his notebooks, Derrida underscores the centrality of Jewish issues in his writing: “Circumcision, that’s all I’ve ever talked about.” His experience of anti-Semitism during World War II in Algeria was traumatic and resulted in a deep consciousness of his own Jewishness. He was expelled from school at age 13 under the Vichy government because of official caps on the number of Jewish students, describing himself as a “little black and very Arab Jew who understood nothing about it, to whom no one ever gave the slightest reason, neither his parents nor his friends.”[xix] Later, in France, his “suffering subsided. I naively thought that anti-Semitism had disappeared. … But during adolescence, it was the tragedy, it was present in everything else.” These experiences led Derrida to develop “an exhausting aptitude to detect signs of racism, in its most discreet configurations or its noisiest disavowals.”[xx] Caputo notes how Jewish ethnic activism underpins Derrida’s deconstruction:

The idea behind deconstruction is to deconstruct the workings of strong nation-states with powerful immigration policies, to deconstruct the rhetoric of nationalism, the politics of place, the metaphysics of native land and native tongue. … The idea is to disarm the bombs… of identity that nation-states build to defend themselves against the stranger, against Jews and Arabs and immigrants, … all of whom… are wholly other. Contrary to the claims of Derrida’s more careless critics, the passion of deconstruction is deeply political, for deconstruction is a relentless, if sometimes indirect, discourse on democracy, on a democracy to come. Derrida’s democracy is a radically pluralistic polity that resists the terror of an organic, ethnic, spiritual unity, of the natural, native bonds of the nation (natus, natio), which grind to dust everything that is not a kin of the ruling kind and genus (Geschlecht). He dreams of a nation without nationalist or nativist closure, of a community without identity, of a non-identical community that cannot say I or we, for, after all, the very idea of a community is to fortify (munis, muneris) ourselves in common against the other. His work is driven by a sense of the consummate danger of an identitarian community, of the spirit of the “we” of “Christian Europe,” or of a “Christian politics,” lethal compounds that spell death of Arabs and Jews, for Africans and Asians, for anything other. The heaving and sighing of this Christian European spirit is a lethal air for Jews and Arabs, for all les juifs [i.e., Jews as prototypical others], even if they go back to father Abraham, a way of gassing them according to both the letter and the spirit.[xxi]

Derrida’s sociological preoccupations (and suggested solutions) replicated those of Tristan Tzara. Sandqvist links Tzara’s profound revolt against European social constraints directly to his Jewish identity, and his anger at the persistence of anti-Semitism. For Sandqvist, the treatment of Jews in Romania fueled the Dada leader’s revolt against Western civilization. Bodenheimer notes that:

As a Jew, Tzara had many reasons to call into question the so-called disastrous truths and rationalizations of European thinking, one result of which was the First World War — with the discrimination of Jews for centuries being another. … He came from a background in which jingoistic and anti-Semitic arguments had long reproached Jews for using impure, falsified language, from early examples in the sixteenth century… all the way to the arguments of the Romanian intellectuals in Tzara’s time, who attacked Jews as “foreigners” importing “diseased ideas” into Romanian literature and culture.

[Tzara consequently] seeks to unmask language itself as a construction that draws its value, and sometimes its claim to superiority, from an equally constructed concept of identities and values. In themselves, all languages are equal, but equal in their differences. This claim to the right of equality while upholding difference is the basic Jewish claim to a secular society. But the European peoples, be it first for religious or later for nationalist reasons, have never managed to actually understand this right, let alone grant it to minority societies.[xxii]

One of the catalysts for the dissolution of Dada in Paris was Surrealist leader André Breton’s concern that Dada’s nihilism posed a threat to the “process of intellectual sanitation” that became necessary with the rise of fascism.[xxiii] Obviously, one needs a criterion of truth grounded in realism to combat fascist ideas.  Boime likewise claims the Dadaists in their “assault on the Enlightenment and bourgeois liberalism in Zurich and then in Berlin eventually played into the hands of the Fascists and right-wing nationalists. Although these latter groups condemned Dadaist spectacle and modernist thinking, Dada’s rejection of parliamentary politics and democratic institutions helped pave the way for Nazism’s direct assault on humanitarian ideals.”[xxiv]

Derrida has been similarly criticized by some Jews because his writings “lead to ‘nihilism,’ which threatens, in their denial of the notion of objective truth, to ‘efface many of the essential differences between Nazism and non-Nazism.’”[xxv] However, Derrida’s writings have certainly not had any effect on the power of the Holocaust Industry, and indeed, some of Derrida’s biggest backers were intellectual Holocaust activists. This strange state of affairs may be explained by the fact that for some Jews, like Derrida, acknowledging the possibility of objective truth is dangerous because of the possibility that truth could be arrayed against the “other.” Similarly, for the Dadaists, the principles of Western rationality “were held to be highly problematic, because of its instrumental connections to social repressions and domination.”[xxvi] Consequently, a world where truth had been deconstructed is very much a desirable world. As Kevin MacDonald points out in Culture of Critique:

Such a world is safe for Judaism, the prototypical other, and provides no warrant for the universalizing tendencies of Western civilization — what one might term deconstruction as de-Hellenization or de-Westernization. Minority group consciousness is thus validated not in the sense that it is known to be based on some sort of psychological truth, but in the sense that it can’t be proved untrue. On the other hand, the cultural and ethnic interests of majorities are ‘hermeneuticized’ and thus rendered impotent — impotent because they cannot serve as the basis for a mass ethnic movement that would conflict with the interests of other groups.[xxvii]

When the Frankfurt School established itself in the United States, it made a conscious effort to give its Jewish intellectual activism a “scientific” veneer by gathering “empirical data” (such as that which formed the basis for The Authoritarian Personality) in order to challenge existing scientific theories seen as inimical to Jewish interests (such as Darwinian anthropology). Derrida and the poststructuralists instead sought (like the Jews within Dada) to discredit threatening concepts by undermining the notion of objective truth underpinning all Western thought. Like the Dadaists, the poststructuralists decided, if you dislike the prevailing power, then strive to ruin its concepts. Dada used nonsense and absurdity to achieve this goal, while Derrida developed his methodology of deconstruction.

The cover of a 2005 Jewish hagiography of Derrida

Fostering subjective individualism

Despite the tactical differences, a Jewish ethno-political thread runs through Tzara’s Dada, Derrida’s deconstruction, and the Critical Theory of the Frankfurt School. Each attempted to foster subjective individualism to disconnect the non-Jewish masses from their familial, religious and ethnic bonds — thereby reducing the salience of the Jews as the prototypical outgroup, and thus weakening the anti-Semitic status quo within Western societies.

This attempt to foster radical individualism (at least among Europeans) through critiquing the logical basis of language was an explicitly stated goal of Dada, with the early leader of the movement Hugo Ball declaring that: “The destruction of the speech organs can be a means of self-discipline. When communications are broken, when all contact ceases, then estrangement and loneliness occur, and people sink back into themselves.”[xxviii] Dickerman notes how the Dadaists’ use of abstraction in the visual arts and language “work against structures of authority communicated through language” and that the Dadaist “assault on ‘language as a social order’ would counter sociality itself, producing instead a productive form of solipsism.” The Jewish Dadaist Hans Richter declared the abstract language of the Dadaists “beyond all national language frontiers,” and saw in Dadaist abstraction a new kind of communication “free from all kinds of nationalistic alliances.”[xxix]

The Jewish Dadaist painter Arthur Segal expressed a similar view, contending that “the compositional principle of equivalence is an attempt to abolish hierarchies so that dominant and subordinate forces would no longer exist.” Hockensmith points out that: “Abstraction thus provided Segal with a means of theorizing a world without authoritative force, one in which people and things would stand in free relation to one another.”[xxx] Tristan Tzara similarly affirmed that: “Dada proposed to liberate man from all servitude, whatever the origin, intellectual, moral, or religious.”[xxxi] This is precisely what Derrida attempted to do with deconstruction, where “All that remains thereafter is the subject who can choose what to think, what to feel and what to do, released from external constraints, and answerable to nothing and to no one.”[xxxii]

Walter Serner (Seligmann)

In his book The Jewish Derrida, Israeli academic Gideon Ofrat relates how in 1990 Derrida took part in a symposium in Turin, Italy, on the theme of “European Cultural Identity.”

Having imbibed into his very being the European culture in which he had been raised, the Algerian Jew now set about defining “Europeanism” by reference to the horrors of World War II and Nazism, and to a survey of the present day, with its “crimes of xenophobia, racism, anti-Semitism, religious or national fanaticism.” It was probably this archive that prompted Derrida to come up with his somewhat paradoxical definition of European cultural identity: “The characteristic of a culture is not to be identical with itself;” in other words, one’s cultural identity lies in separation from oneself. Moreover, a knowledge of your own cultural identity is contingent upon knowledge of the culture of the Other. … [Derrida is] simultaneously proposing a fundamental alteration in thinking about Europe, in terms of non-European Otherness. Europe will know itself as Europe if it advances toward that which it is not. … Here your identity lies in your own self-denial, in your death (in identity). Moreover, Derrida points out a basic contradiction between the pursuit of universality by European culture, and, by implication, the sense of exemplariness: an individual national arrogance, setting itself apart from the rest of the world. It is the contradiction between the message of values designated for the whole world, and one society’s claim to a monopoly of that gospel. Derrida puts forward a different concept: opening up Europe to Otherness, to the other, the aliens, as recognition of the Other culture and its adoption into society overall — possibly a proposal for the deconstruction of Europe, that is, a study of the Other root of the European essence, and its substitution by a pluralism of heterogeneity[xxxiii]

Clearly, deconstruction was a Jewish intellectual movement that was a post-Enlightenment (indeed postmodern) manifestation of Judaism as a group evolutionary strategy. Inevitably, as with the other Jewish intellectual movements discussed in Kevin MacDonald’s Culture of Critique, the solution to all social problems lies in convincing Europeans to commit racial, national and cultural suicide by embracing the Other through acceptance of racial and cultural diversity. All Jewish intellectual roads lead to mass third-world immigration and multiculturalism.

Also inevitably, as with the Frankfurt School, Derrida’s deconstructive scalpel is never turned on the Jews themselves, or Israel, who are always outside the culturally critical frame of reference. Thus the “pluralism of heterogeneity” is never recommended as a way of opening Israel to Otherness and thereby helping Jews to better understand their identity “by advancing to what they are not.” Why? Because the whole point of this intellectual exercise is to cook up specious, morally universalistic rationales of enough persuasive force to convince White people to become complicit in their own racial and cultural self-destruction — thereby furthering the unstated goal of eliminating European anti-Semitism and making the entire Western world safe for Jews.

Derrida’s exercise in Jewish ethno-politics was, of course, primarily concerned with deconstructing Western culture and the belief systems that had sustained European civilization in the past (e.g., Christianity, nationalism) and those which could be deployed to save it now and in the future, such as race realism and evolutionary theories of the ethnic basis of cultural conflict in the West. By contrast, the chauvinistic Jewish beliefs that have sustained Jewish societies and culture for millennia escaped Derrida’s deconstructive attack.

Regarding poststructuralism generally, Scruton notes that, from Foucault’s analysis of knowledge as ideology of power to the “deconstructive virus” released into the academic air by Derrida, “this culture of repudiation may present itself as ‘theory,’ in the manner of the critical theory of Horkheimer, Adorno, and Habermas, developing ponderous ‘methodologies’ with which to root out the secret meanings of cultural works, to expose their ideological pretensions, and to send them packing into the past.” Nevertheless, the aim of the poststructuralists “is not knowledge in the post-Enlightenment sense, but the destruction of the vessel in which unwanted knowledge has been contained.”[xxxiv]

Poststructuralism and deconstruction rapidly infested Western academia during the seventies and eighties, becoming stock approaches in literary criticism, the humanities and social sciences. This critical approach was presaged by the Dadaists who, in response to the First World War and the persistence of anti-Semitism, gradually morphed their movement into a disgust at rationalism as a defining feature of post-Enlightenment European culture. The Dadaists were keenly aware of the paradoxical nature of their revolt against logic and reason. Robert Wick notes how “self-contradictory phrases sprinkle themselves across the Dada manifestos — phrases which proclaim that everything is false, that Dada is nothing, that there is no ultimate truth, that everything is absurd, that everything is incoherent and that there is no logic. They are phrases that present themselves in the manifestos as being true, meaningful, coherent, and logical, while they deny all truth, meaning, coherence, and logic.”[xxxv] The Dadaists recognized that they were trapped inside a “double hermeneutic” in that they were compelled to use the forms of bourgeois society to mount a critique of that society. In an analogous way, Foucault and Derrida attempted to develop an “ontology of the present” that would enable them to “abstract” themselves from their cultural surroundings.

The paradoxical and self-invalidating nature of this endeavor did not, however, limit the immense influence that poststructuralism and deconstruction exerted. The logical flaw at the heart of the entire poststructuralist intellectual edifice is simply ignored—this being that same logical fallacy perpetrated by Nietzsche when he expressed the view that there are no truths, only interpretations. Either Nietzsche’s position is true—in which case it is not true, since there are no truths, or it is false. Derrida’s and Foucault’s central arguments amount to the same point made less brusquely, and while they presented their arguments in opaque pseudo-profound language to conceal the paradox, it nevertheless remains.

Foucault and Derrida owe their inflated intellectual reputations to their role in giving authority to the rejection of authority, and their absolute commitment to the impossibility of absolute commitments. Those who point out the obvious flaw in Foucault’s poststructuralist analysis of power and Derrida’s deconstructionist analysis of language — namely, that a rational critique assumes precisely what they put in question — are simply accused of aligning themselves with the oppressive, hegemonic forces of the Eurocentric bourgeois patriarchy through assuming the frame of reference that this group has normalized. Indeed, they are told that the very belief in neutral enquiries is not a neutral belief, but rather the expression of the hegemonic worldview most in need of deconstruction. There is, therefore, no position from which deconstruction can be critiqued. If there were such a vantage point, it would be founded on rational argument; but rationality itself has been deconstructed.

Deconstruction is therefore self-vindicating, and provides the culture of repudiation with its spiritual credentials, the proof that it is “not of this world” and comes in judgment upon it. Of course that subversive intention in no way forbids deconstruction from becoming an orthodoxy, the pillar of the new establishment, and the badge of conformity that the literary apparatchik must now wear. But in this it is no different from other subversive doctrines: Marxism, for example, Leninism and Maoism. Just as pop is rapidly becoming the official culture of the post-modern state, so is the culture of repudiation becoming the official culture of the post-modern university.[xxxvi]

In poststructuralism and deconstruction, the spirit of Dada extended far beyond what had been hoped for by its most messianic propagandists like Tristan Tzara and Walter Serner. For the British historian Paul Johnson: “Dada was pretentious, contemptuous, destructive, very chic, publicity-seeking and ultimately pointless.”[xxxvii] Johnson is wrong on the last score. Dada had far-reaching intellectual and cultural consequences — in revolutionizing art, undermining trust in the notion of objective truth, and in pioneering a vector of attack on Western civilization subsequently taken up by Jewish intellectual activists like Derrida.

Brenton Sanderson is the author of Battle Lines: Essays on Western Culture, Jewish Influence and Anti-Semitism, banned by Amazon, but available here.


[i] Robert J. Wicks, Modern French Philosophy: From Existentialism to Postmodernism (Oxford: Oneworld, 2007), 11.

[ii] Mark A. Pegrum, Challenging Modernity: Dada between Modern and Postmodern (New York: Berghahn Books, 2000), 269.

[iii] Richard Sheppard, Modernism-Dada-Postmodernism (Evanston, Northwestern University Press, 1999), 365.

[iv] Wicks, Modern French Philosophy: From Existentialism to Postmodernism, 9-10.

[v] Beitchman, I Am a Process with No Subject, 29.

[vi] Irwin Unger & Debi Unger, The Guggenheims — A Family History (New York: Harper Perennial, 2006), 354.

[vii] Short, Dada and Surrealism, 12.

[viii] Loredana Parmesani, Art of the Twentieth Century — Movements, Theories, Schools and Tendencies 1900-2000 (Milan: Skira, 1998), 36.

[ix] Richter, Dada. Art and Anti-art, 191.

[x] Dickerman, “Introduction & Zurich,” Leah Dickerman (Ed.) Dada, 33.

[xi] Godfrey, Conceptual Art, 44.

[xii] Short, Dada and Surrealism, 17.

[xiii] Roger Scruton, Modern Philosophy (London: Penguin, 1994), 478-9.

[xiv] Sheppard, Modernism-Dada-Postmodernism, 363.

[xv] Roger Poole, “Deconstruction,” Alan Bullock & Peter Trombley (Eds.) The New Fontana Dictionary of Modern Thought (London: HarperCollins, 2000), 203.

[xvi] Jacques Derrida, “Circumfession,” In Jacques Derrida, Ed. G. Bennington & Jacques Derrida, Trans. G. Bennington (Chicago: University of Chicago Press, 1993), 170.

[xvii] Benjamin Ivry, “Sovereign or Beast?” Forward, December 1, 2010. https://forward.com/culture/133536/sovereign-or-beast/

[xviii] Kevin MacDonald, The Culture of Critique: An Evolutionary Analysis of Jewish Involvement in Twentieth‑Century Intellectual and Political Movements (Bloomington, IN: 1stbooks Library, 2001), 198.

[xix] Derrida, “Circumfession,” op. cit., 58)

[xx] Jacques Derrida, Points… Interviews, 1974-1994, Trans. P. Kamuf et al (Palo Alto, CA: Stanford University Press, 1995), 120—21.

[xxi] J.D. Caputo, The Prayers and Tears of Jacques Derrida: Religion without Religion (Bloomington: University of Indiana Press, 1997), 231—2.

[xxii] Alfred Bodenheimer, “Dada Judaism: The Avant-Garde in First World War Zurich,” In: Gelber, Mark H. and Sjöberg, Sami. Jewish Aspects in Avant-Garde: Between Rebellion and Revelation, Berlin, Boston: De Gruyter, 2017. https://doi.org/10.1515/9783110454956

[xxiii] Malcolm Haslam, The Real World of the Surrealists (London: Weidenfeld & Nicholson, 1978), 93.

[xxiv] Boime, ‘Dada’s Dark Secret,’ Washton-Long, Baigel & Heyd (Eds.) Jewish Dimensions in Modern Visual Culture: Anti-Semitism, Assimilation, Affirmation, 102.

[xxv] Benjamin Ivry, “Sovereign or Beast? Jacques Derrida and his Place in Modern Philosophy” (The Jewish Daily Forward, December 1, 2010.  http://www.forward.com/articles/133536/

[xxvi] Matthew Biro, The Dada Cyborg: Visions of the New Human in Weimar Berlin, (Minnesota: University of Minnesota Press, 2009), 154.

[xxvii] Kevin MacDonald, The Culture of Critique: An Evolutionary Analysis of Jewish Involvement in Twentieth‑Century Intellectual and Political Movements (Bloomington, IN: 1stbooks Library, 2001), 205.

[xxviii] Dickerman, “Introduction & Zurich,” Leah Dickerman (Ed.) Dada, 29.

[xxix] Hockensmith, “Artists’ Biographies,” Leah Dickerman (Ed.) Dada, 482.

[xxx] Ibid., 486.

[xxxi] Codrescu, The Posthuman Dada Guide: tzara and lenin play chess, 176.

[xxxii] Scruton, Modern Philosophy, 479.

[xxxiii] Gideon Ofrat, The Jewish Derrida (New York: Syracuse University Press, 2001), 30-1.

[xxxiv] Roger Scruton, Culture Counts — Faith and Feeling in a World Besieged (New York: Encounter Books, 2007), 70.

[xxxv] Wicks, Modern French Philosophy: From Existentialism to Postmodernism, 10.

[xxxvi] Scruton, Modern Culture, 138.

[xxxvii] Paul Johnson, Art — A New History (New York: HarperCollins, 2003), 669.

 

Implicarea evreilor în libertarianism

7 aprilie 2023 – în Articole recomandate, Libertarianism

de Hugh Moriarty; tradus de C.D.

  1. Este libertarianismul o „mișcare intelectuală evreiască”?

În studiul său influent “The Culture of Critique”, Kevin MacDonald analizează o serie de mișcări intelectuale și sociale din secolul 20 care au fost conduse de evrei și s-au centrat adesea în jurul unui lider evreu carismatic, inclusiv antropologia boasiană, psihanaliza freudiană și teoria critică. Abordându-le dintr-o perspectivă a psihologiei evoluționiste și a teoriei identității sociale, MacDonald susține că ele exemplifica „strategiile evolutive de grup”.

Pe scurt, el susține că aceste mișcări sunt stratageme folosite în competiția evrei-goy/neevrei: ele funcționează pentru a „critica” și a submina etnocentrismul societăților dintre neevrei, astfel încât să le facă mai primitoare pentru evrei și progresul evreiesc și pentru a combate rezistența la această avansare. (etichetat „antisemitism”).

MacDonald nu a pretins niciodată că oferă o listă exhaustivă a unor astfel de mișcări, dar o întrebare pe care o va lua în considerare acest articol este dacă libertarianismul ar putea fi plasat printre ele. Deși alți autori au sugerat sau argumentat acest lucru înainte[1], am o altă perspectivă asupra lucrurilor față de ei, așa cum va fi explicat în timp util.

De ce s-ar putea bănui asta de libertarism? Libertarianismul s-a dezvoltat din liberalismul clasic. Deși părinții fondatori ai liberalismului clasic au fost neevrei (cu excepția lui David Ricardo, care s-a convertit la unitarism împotriva dorințelor familiei sale), ideologia succesoare a libertarismului a avut ca figuri majore mulți evrei.

De fapt, economistul libertar Steven Horwitz descrie rolul evreiesc în libertarism ca fiind esențial:

Nu este o coincidență că printre cei mai importanți gânditori libertari ai secolului XX avem un număr mare de evrei, începând cu Mises, Milton Friedman, Israel Kirzner și Robert Nozick. Și în ciuda [faptului că ei] și-au respins iudaismul, nu ar trebui să-i uităm pe Ayn Rand și Murray Rothbard. Ei sunt doar vârful aisbergului numărului disproporționat de evrei care au jucat un rol esențial în transmiterea ideilor liberalismului clasic în ultimul secol.

Nu este o exagerare să spunem că mișcarea libertariană modernă nu ar exista dacă nu ar fi acești evrei.[2]

Aparent, ideile libertariene au avut o atracție magnetică pentru mulți intelectuali evrei; dar este libertarianismul o „mișcare intelectuală evreiască” în sensul lui MacDonald? Pentru a răspunde la aceasta, ar trebui să ne uităm la prefața din Cultura criticii, în cazul în care el oferă patru criterii pe care le caută:

1) Mișcarea trebuie să fie dominată de evrei.

2) Ar trebui să existe dovezi că acești evrei se identifică puternic ca evrei și cred că pot promova interesele evreiești prin intermediul mișcării (deși s-ar putea înșela pe ei înșiși în privința faptului că au această motivație).

3) Ar trebui să aibă o influență asupra societății gentile, ajutând să facă societatea mai ospitalieră pentru evrei.

4) Ar trebui să provoace un anumit răspuns din partea neamurilor, în special un răspuns antisemit.

Acum, dacă Horwitz are dreptate, putem considera libertarianismul pentru a satisface prima condiție (Walter Block a oferit o listă mai lungă de evrei libertari proeminenți[3]). Luați în considerare în continuare al treilea criteriu – că libertarianismul a influențat societatea gentilă și într-un mod care este bun pentru evrei.

Deși a avut alte ideologii și forțe politice populare cu care să se confrunte, liberalismul clasic a avut cu siguranță o influență profundă în Occident, în măsura în care a făcut parte din identitatea occidentală sau concepția de sine. În plus, deși succesorul său libertarianismul este adesea privit ca o mișcare marginală, în SUA, în special, este promovat de un ecosistem energetic de institute, partide politice, firme de avocatură, edituri, reviste, reviste și site-uri web.

Și în ceea ce privește legătura evreiască, se spune adesea că evreii au înflorit cel mai mult în țările liberale, individualiste. Ideile liberale au condus la emanciparea evreilor în Europa, iar SUA, care probabil s-a apropiat cel mai mult de idealul libertar, s-a vorbit despre „țara promisă” pentru evrei. Deci, influența ideilor liberale (clasice) a fost „bună pentru evrei”, deși poate nu suficient de bună, majoritatea evreilor favorizând totuși o orientare politică de stânga, progresistă, care militează pentru egalitate mai degrabă decât pentru libertate, spre consternarea multora. evrei libertari.[4]

Cu toate acestea, s-ar putea argumenta că liberalismul nu este bun pentru evrei în detrimentul neamurilor, ci este doar o perioadă bună, adică pentru toată lumea. Evreii nu sunt atrași de ea din motive de interes propriu. În mod similar, se spune uneori că suprareprezentarea evreilor în libertarism nu are o semnificație specială, deoarece evreii sunt, de asemenea, suprareprezentați în rândurile arhi-inamicului libertarismului, comunismul.

După cum a spus un scriitor, „dacă comunismul și libertarianismul sunt ambele grozave pentru evrei, trebuie să vă dați seama că, probabil, aproape orice poate fi interpretat ca fiind bun pentru evrei.”[5] Mises a fost de acord: „aceste acuzații contradictorii [de a da vina pe evrei”. pentru că atât capitalismul laissez faire, cât și comunismul] se anulează reciproc.”[6] Fiind un popor urban, intelectual, evreii vor fi suprareprezentați în majoritatea mișcărilor intelectuale.[7]

Cu toate acestea, acest argument subliniază diferențele dintre libertarism și comunism, trecând cu vederea ceea ce au în comun: viziunea lor comună cosmopolită sau internaționalistă. Ludwig von Mises a descris cosmopolitismul liberalismului astfel:

Idealul suprem imaginat de liberalism este cooperarea perfectă a întregii omeniri, care are loc pașnic și fără fricțiuni. Gândirea liberală are întotdeauna în vedere întreaga umanitate și nu doar părți. Nu se oprește la grupuri limitate; nu se termină la granița satului, a provinciei, a națiunii sau a continentului. Gândirea sa este cosmopolită și ecumenică: cuprinde toți oamenii și întreaga lume. Liberalismul este, în acest sens, umanism; iar liberalul, un cetățean al lumii, un cosmopolit.[8]

Înlocuiți „liberalism/liberal” cu „comunism/comunist” în acest pasaj și nu ar părea deplasat în nici un tract marxist. Astfel, am putea presupune că cosmopolitismul lor comun, cu de-accentul pe granițele naționale și pe identitatea etnică sau rasială, face ambele ideologii atractive pentru un popor dispersat, din diasporă, precum evreii. Și atunci am putea presupune că ei ar fi mult mai puțin entuziasmați și mult mai puțin reprezentați în orientări politice non-cosmopolite precum conservatorismul, naționalismul, regalismul și teocrația (în afara contextului israelian).

În continuare, să trecem la a patra condiție. Este mai greu să-l vezi pe acesta mulțumit, deoarece nu se pare că libertarianismul sau implicarea evreiască în libertarianism a provocat vreun răspuns defensiv, antisemite din partea neamurilor, iar problema suprareprezentării evreilor în libertarism nu a provocat. chiar a atras o mare atenție sau comentariu. Dar satisfacția acestui lucru pare să fie doar pentru punctele bonus, deoarece MacDonald nu o tratează ca pe o condiție necesară.

De exemplu, în discuția sa despre antropologia boasiană, el nu arată că aceasta a provocat o reacție antisemită, ci doar o critică științifică standard. Așadar, se pare că răspunsul dacă libertarismul este o strategie de evoluție a grupului evreiesc se rezumă la îndeplinirea celei de a doua condiții: sunt promotorii evreilor ai libertarianismului motivați de o puternică identificare evreiască și de credința că libertarismul promovează interesele evreiești în mod specific (poate la cheltuiala intereselor neevreilor)?

Într-adevăr, pot fi găsiți evrei libertari care își atribuie în mod explicit aderarea la libertarism preocupărilor evreiești. De exemplu, cercetătorul evreu american în drept Randy Barnett a explicat cum „a fi un evreu contrariant mi-a afectat agenda academică, angajamentele mele academice și direcția viitoare a muncii mele”. Libertarianismul său, ne spune el, provine din convingerea că „motivul pentru care evreii au prosperat în SUA este pentru că a fost în mod fundamental o republică care acordă întâietate drepturilor individuale, mai degrabă decât o democrație care privilegiază în mod nejustificat voința majorității” și el îi critică pe evreii progresiști pentru că sunt „miopi în ceea ce privește ceea ce este bun pentru evrei”.[9]

Cu toate acestea, Barnett nu este o figură majoră și ar trebui să ne îndreptăm atenția către marile lumini libertarie evreiești. În consecință, ne vom concentra asupra a două ramuri intelectuale principale, componenta Ayn Rand și componenta Mises-Rothbard. Pentru fiecare, cred că se vor obține răspunsuri diferite.

  1. Filiera obiectivistă a libertarismului

După cum sa menționat, unii au susținut anterior că libertarianismul este o „mișcare intelectuală evreiască”. Trudie Pert, de exemplu, argumentează acest lucru în legătură cu componenta Mises-Rothbard, dar nu discută componenta Ayn Rand sau „obiectivist”. Opinia luată aici, totuși, este că se poate face un argument mult mai bun pentru această afirmație în legătură cu componenta obiectivistă.

Ayn Rand a fost fondatorul obiectivismului, care combină o filozofie politică libertariană, individualistă, cu alte idei, inclusiv o etică a egoismului.

Cu puțin timp înainte de publicarea operei ei magistrale Atlas Shrugged, un grup de admiratori a început să se formeze și să se întâlnească regulat cu ea, pe care au numit-o în glumă Colectivul. Acest grup a format un institut pentru a promova filozofia lui Rand și era în întregime evreu: așa cum a spus Rothbard, care s-a asociat pe scurt cu acest grup, „fiecare și fiecare dintre ei erau rude între ei, toți făcând parte din singura familie evreiască canadiană, rude. fie al lui Nathan, fie al Barbara Branden [născut Blumenthal și, respectiv, Weidman].'[10] Grupul credea că Rand are o semnificație mesianică și a fost descris ca un cult.[11]

În aceste privințe, mișcarea obiectivistă la începuturile sale a părut asemănătoare unei mișcări intelectuale evreiești macdonaldian paradigmatice. Dar, în ciuda componenței evreiești a Colectivului, există puține lucruri care să sugereze că Rand sau grupul ei au fost motivați în mod semnificativ de interesele evreiești. Rand era încă de mică introvertită și independent. Rareori a vorbit sau a scris  despre identitatea ei evreiască și a arătat puțin interes pentru ea.

Ca și în cazul relațiilor ei familiale, ea nu i-a acordat prea multă importanță deoarece nu era aleasă și, prin urmare, nu exprima valorile cuiva: „se naște pur și simplu într-o familie. Prin urmare, nu are o semnificație reală.’[12] A simți mândria (sau rușine) în familia sau originea etnică a cuiva a fost pentru Rand irațional și un fel de „rasism”. Are sens doar să te simți mândru de propriile realizări și orice altceva este „o căutare a celor necâștigați.”[13] (Poate că Rand privește acest lucru într-un mod greșit.

Există, totuși, unele dovezi că mai târziu în viață Rand a dezvoltat mai multe un atașament față de rudele ei, deoarece a donat Israelului (primul ei act de a dărui unei cauze) și și-a apărat vehement dreptul de a aduce civilizația într-o regiune „primitivă”. Cu toate acestea, ea a apărat în mod similar colonialismul european,[14] așa că acest lucru ar fi putut proveni parțial dintr-un principiu universal la fel de mult ca și din loialitatea etnică.

Rand nu era foarte interesată să conducă o mișcare și a văzut obiectivismul ei ca pe o filozofie care trebuie preluată de indivizi. Institutul asociat cu The Collective a fost format de discipolul ei principal și a fost numit Institutul Nathaniel Branden și s-a încheiat după despărțirea acrimonioasă a lui Branden de Rand.

Abia în 1985, la trei ani de la moartea lui Rand, a fost făcută o altă încercare semnificativă de a porni o mișcare, când membrul Colectivului Leonard Peikoff, pe care Rand l-a făcut moștenitor al averii ei, a înființat Institutul Ayn Rand (ARI). Peikoff s-a preocupat mai mult de evreii obișnuiți și a scris o carte numită The Ominous Parallels, care a încercat să explice ascensiunea nazismului în Germania cu un trop familiar „It-could-happen- here”.

Următorul în linie de succesiune a fost Yaron Brook, care a fost numit de Peikoff ca director executiv în 2000 și care a condus institutul de atunci. Brook este dublu cetățean american-israelian și a servit în serviciile de informații militare israeliene înainte de a emigra în SUA la vârsta de 26 de ani, unde a obținut un MBA și un doctorat în finanțe.

Brook a intrat în ideile lui Rand în anii adolescenței, dar înainte de a se alătura ARI, el nu era foarte cunoscut în cercurile obiectiviste. Brook a spus că a părăsit Israelul din cauza „politicii socialiste, a sistemului politic ridicol, a amenințărilor externe constante.”[15] Cu toate acestea, Israelul a rămas aproape de inima lui și, sub conducerea sa la ARI, susținerea Israelului a fost intensificată.

Standardul de aur pentru a stabili dacă activiștii evrei sunt sinceri în principiile lor sau doar le folosesc ca un gambit pentru a promova interesele evreiești este poate găsirea dovezilor unui standard dublu, în care acele principii sunt împinse asupra neevreilor, dar nu asupra evreilor. Acum, obiectiviștii sunt, în general, în favoarea granițelor deschise, iar Brook și colegii săi spun că această politică este implicată de principii obiectiviste. Dar ce spun ei despre granițele statului evreu?

În emisiunea sa obișnuită de podcast, după ce și-a exprimat îngrijorarea cu privire la creșterea naționalismului în Europa după referendumul Brexit, Brook a spus următoarele:

Acum uite… de fiecare dată când menționez imigrație, oricând menționez naționalism, oamenii aduc în discuție Israelul. … Nu am timp să acopăr exemplul Israelului. Dar Israelul este o excepție. Ai auzit-o aici. Israelul este o excepție. Nu este o excepție bună. Nu este o excepție ideală. Dar este o excepție. Și, uh, de ce este Israelul o excepție? … [acesta este ceva] la care vom ajunge într-un spectacol viitor, dar nu acum.”[16]

Obiectiviștii pledează nu numai pentru libera circulație a oamenilor, ci și a mărfurilor și a banilor. Remarcile lui Brook de mai sus ne-ar putea face acum să ne întrebăm dacă aceste alte convingeri ar rămâne ferme în legătură cu cazul Israelului. Brook denunță tarifele agricole ale UE, dar ar denunța și tarifele agricole israeliene, care protejează fermierii israelieni care se luptă, care lucrează terenuri dificile și prăfuite, de concurența globală?[17]

Ar accepta el ca Israelul să fie dependent pentru aprovizionarea cu alimente de neevrei, adică , potențiali antisemiți? Și ar face el o excepție pentru shekel când vine vorba de controlul valutar, care l-ar putea proteja de manipulările speculatorilor străini în anumite circumstanțe?

Brook revine în cele din urmă la același subiect într-o altă emisiune, dar numai atunci când problema este ridicată din nou de un apelant.

Există o grămadă de oameni acolo care mă numesc ipocrit… pentru că Israelul nu permite imigrația deschisă. … S-a construit un zid, iar mexicanii invadează America, așa că – adică, este ridicol. E ridicol. Israelul se apără de o amenințare militară constantă din partea oamenilor care doresc să il elimine. Ei vor să folosească arme pentru a ucide fiecare evreu din Israel. Ei spun asta; o anunță public; o fac ori de câte ori au ocazia. A purtat mai multe războaie împotriva armatelor care l-au invadat de la aceste granițe, împotriva a cel puțin șase țări arabo-musulmane diferite. …

[Dar] mexicanii vin peste graniță pentru a-și găsi un loc de muncă… pentru a încerca să-și facă viața mai bună… cum putem fi împotriva laasta? Mă înnebunește.[18]

După cum sunt sigur că Brook știe, în zilele noastre există lucruri precum avioanele care pot transporta oameni în Israel din țări care nu sunt ostile acestuia, oameni care ar putea dori doar să-și îmbunătățească viața stabilindu-se în Israel și contribuind la economia acestuia. (Astfel de oameni ar putea include, de exemplu, recenti migranți africani non-evrei în Israel, care au fost expulzați și reinstalați în Canada.)

Cum poate fi el împotriva acestui lucru? Observați, de asemenea, cum Brook ridică o considerație altruistă în apărarea imigrației mexicane, care nu ar trebui să aibă nicio greutate față de un obiectivist, deoarece aceștia subscriu la o etică a egoismului. De ce ar trebui unui obiectivist american să-i pese de calitatea vieții unui mexican?

Interesant este că ARI are o filială în Israel. Deși problema imigrației figurează ca un subiect major pe site-ul web ARI al SUA, acest scriitor, înarmat cu un program de traducător pentru traducerea ebraică, nu a găsit nicio mențiune despre ea pe site-ul israelian, care se concentrează pe subiecte economice mai anodine despre capitalism versus statism.

Susținerea Israelului a Institutului Ayn Rand depășește cu mult problema imigrației. Sub conducerea lui Brook și Peikoff, ARI a avansat o agendă care abia se distinge de cea a neoconservatorismului. A apărat Războiul împotriva terorii, torturii și dreptul Israelului de a „exista” (adică de a se extinde) și a cerut acțiuni militare americane împotriva Iranului.

(De fapt, Brook a criticat neoconservatorismul, dar principala lui plângere este că este prea blând: afirmația lui este că SUA ar trebui să renunțe la chestiile altruiste de construire a națiunii și de promovare a democrației și să-și urmărească fără scuze „interesul propriu” și să distrugă „ amenințări la adresa Americii.”[19])

Această agendă și ipocrizia implicită în ea provenind de la obiectiviști, au fost documentate meticulos de site-ul web ARI Watch. Agende similare pot fi găsite și în alte instituții obiectiviste, cum ar fi The Atlas Society și The Objective Standard, care au fost fondate de persoane asociate sau expulzate din ARI.

Prin urmare, obiectivismul este condus de evrei cu un puternic simț al identității și misiunii evreiești. Prin urmare, putem concluziona cu o oarecare încredere că mișcarea obiectivistă este o mișcare intelectuală evreiască la MacDonald, deși s-ar putea să nu fi început ca una.

Pentru Brook și colegii săi, obiectivismul este pentru tine, dar nu pentru mine. Principiile individualismului, libertății și egoismului sunt aplicate selectiv pentru a fi în acord cu interesele evreiești. Când se ia în considerare Israelul, dintr-o dată cadrul evaluativ de referință se schimbă: Israelul ar putea încălca principiile libertariene și obiectiviste prin faptul că este etatist, socialist, colectivist, având conscripție, inițiind agresiune și așa mai departe, dar trebuie apărat pentru că este încă mult mai bun decât ceea ce „sălbaticii” arabi (cum i-a numit cândva Rand[20]) au creat acolo.

Nu știu nicio dovadă că Brook încă lucrează pentru serviciile de informații israeliene într-o anumită calitate, dar este interesant că comportamentul său este în întregime în concordanță cu această ipoteză.

  1. Șuvița Mises-Rothbard

În continuare, să luăm în considerare partea mult mai populară a libertarianismului Mises-Rothbard. Murray Rothbard, studentul și adeptul lui Mises, este foarte respectat în mișcarea libertariană, iar Walter Block a spus că este cel mai apropiat lucru pe care l-ați putea găsi de o figură guru în libertarism în afară de Ayn Rand.[21]

Cu toate acestea, personajele ambelor erau opuse în multe privințe. Spre deosebire de Rand austera, intensa, autoritara și trufașa, Rothbard era, după toate punctele de vedere, amabil, gregar, plin de umor și cu picioarele pe pământ. Din punct de vedere ideologic, el s-a diferențiat și de Rand prin susținerea versiunii anarho-capitaliste mai radicale a libertarianismului, care nu vede deloc nevoie de guvernare, în contrast cu obiectivismul care susține o teorie minimalistă a statului.

Rothbard s-a răzvrătit împotriva mediului evreiesc comunist cu care a crescut la New York. Dar a păstrat el un sentiment puternic de identitate evreiască sau animozitate față de cultura neevreie? În sprijinul acestui fapt, Pert susține că Rothbard și Mises au fost ostili față de creștinism.[22] Cu toate acestea, atitudinea lui Mises față de creștinism s-a înmuiat odată cu vârsta[23], iar afirmația lui Pert nu este deloc adevărată pentru Rothbard.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut personal au spus că, deși era agnostic, admira foarte mult Biserica Catolică.[24] Avea experiență în istoria și teologia Bisericii, iubea arhitectura bisericească barocă și credea că liberalismul s-a dezvoltat din ideile creștine.[25] Rothbard a fost, de asemenea, afiliat la Vechea Dreaptă condusă de senatorul Robert Taft în opoziție cu „statul de război al bunăstării”.[26] El a criticat piloni ai puterii evreiești precum Rezerva Federală și rezervele bancare fracționale și a avut probleme la obținerea doctoratului din cauza asta.

Mai târziu în cariera sa a încercat să formeze o alianță cu paleoconservatorii. El a început chiar să simpatizeze cu preocupările etno-naționaliste și a luat în serios romanul anti-imigrație al lui Jean Raspail, Lagărul sfinților, deși el credea că anarho-libertarianismul ar putea adapta aceste preocupări.[27]

Acest lucru duce la problema imigrației: care a fost poziția lui Rothbard cu privire la aceasta?

Inițial, Rothbard a deținut poziția libertariană standard. După cum o exprimă unul dintre adepții săi, „Libertarienii, în cea mai mare parte, vor sprijini imigrația. Nu există nimic special în ceea ce privește teritoriul unui anumit stat. Dacă cineva este dispus să angajeze sau să sponsorizeze un imigrant, acesta ar trebui să fie capătul problemei.”[28]

În special, respingând conceptul de proprietate publică ca fiind o absurditate, libertarienii consideră adesea că proprietatea publică este pusă în joc (deși există sunt excepții aici: Hans-Hermann Hoppe o consideră proprietatea contribuabililor).

Cu toate acestea, Rothbard a ajuns să-și schimbe atitudinea față de imigrație de la reflectarea asupra statului ideal anarho-capitalist.[29]

Într-o astfel de societate, toate terenurile ar fi proprietate privată și, prin urmare, nu ar exista dreptul automat de a intra pe acel teritoriu. Cineva care dorește să angajeze un imigrant ar trebui să obțină acordul celor al căror teren ar trebui să îl traverseze imigrantul pentru a ajunge la afacerea sa și a le folosi ulterior.

Părerile anti-imigrație vor câștiga probabil mai multă acțiune în cercurile libertare; deși se spune adesea că cei mai mulți libertari sunt pentru granițele deschise, trei dintre cei mai respectați libertari, Rothbard, Rockwell și Hoppe, s-au declarat împotriva ideii.

Această soluție libertariană la problema imigrației ar fi cu greu atrăgătoare pentru un etno-naționalist.

Dificultatea este că astfel de restricții s-ar aplica tuturor, nu doar „străinilor”. Fără teren public, nimeni nu ar avea dreptul automat de a hoinări. Ar fi un fel de libertate mizerabil care poate fi exercitată automat numai pe terenul privat al cuiva. S-ar putea crede că proprietarii de pământ ar putea fi de acord să acorde asemenea drepturi „compatrioților” și nu „străinilor”, dar tocmai această distincție presupune existența unui stat și a granițelor de stat, pe care anarho-libertarianismul le respinge. (Viziunea lui Rothbard despre societate arată, de asemenea, o lipsă de apreciere pentru valoarea pământului sălbatic, valoros pentru frumusețea și importanța sa ecologică.)

Ceea ce este Institutul Ayn Rand pentru Rand, Institutul Mises, înființat de colegul și prietenul lui Rothbard, Lew Rockwell, este pentru Mises și Rothbard. Dar nu se găsește acolo aplicarea selectivă a principiilor libertariene pentru a promova interesele evreiești. Israelul nu primește favoruri speciale la Institutul Mises[30], nici pe site-ul web al lui Rockwell LewRockwell.com sau la Institutul Ron Paul, similar ideologic. Pozițiile anti-război și anti-intervenționiste predomină la aceste foruri, în contrast cu ARI.

Putem astfel concluziona că, în timp ce componenta libertarismului Ayn Rand este o mișcare intelectuală evreiască în sensul lui MacDonald, componenta Mises-Rothbard nu este. Cu toate acestea, există și alte componente pe care le-ar putea lua în considerare și acest articol nu pretinde complet. Milton Friedman și școala din Chicago nu au fost discutate.

Această școală a crescut pentru a deveni parte a Establishmentului, iar Marco de Wit a susținut deja în mod convingător că este o mișcare intelectuală evreiască MacDonaldian.[31] Alte aspecte pe care le-ar putea investiga includ Institutul Cato din Washington și Partidul Libertarian, deși voi lăsa asta pe seama altor anchetatori.

Deși mulți libertari din neamul Mises-Rothbard sunt oameni sinceri și cu principii, în restul acestui articol voi argumenta că, în ciuda contribuțiilor lor valoroase la gândirea economică și la apărarea păcii și libertății, doctrina lor devine întristată prin incapacitatea ei de a judeca chestiunea evreiască.

  1. Libertarianism și tribalism

Implicarea crescută a evreilor în dezvoltarea liberalismului a coincis cu o radicalizare a acestei tradiții, deoarece libertarianismul este, fără îndoială, mai extrem și individualist decât liberalismul clasic. Acest lucru se datorează parțial pentru că, în timp ce liberalismul clasic este asociat cu Principiul Răului (HP) – aproximativ, acea forță poate fi folosită în mod legitim împotriva unei persoane doar pentru a o împiedica să facă rău altora, libertarianismul este asociat cu Principiul Non-Agresiunii (NAP): că forța poate fi folosită în mod legitim împotriva unei persoane numai pentru a o împiedica să folosească forța sau să amenințe că va folosi forța împotriva altora sau a proprietății acestora.[32]

Iar acesta din urmă pare mai licențios decât primul. De exemplu, legile împotriva șantajului ar putea fi justificate în mod plauzibil de HP, dar nu de PNA.[33] (Totuși, lucrurile sunt complicate aici de faptul că libertarienii întind în mod obișnuit sensul de „agresiune”, pentru a include lucruri precum frauda sau trecerea prin proprietatea altcuiva.)

Natura mai moderată a liberalismului clasic poate fi văzută și în dorința clasicului. liberalii să facă excepții de la principiile lor. J. S. Mill, de exemplu, a spus că un individ poate fi obligat de către guvern să facă anumite acte pozitive pentru a sprijini comunitatea, cum ar fi „să depună mărturie la o curte de justiție; să-și poarte partea echitabilă în apărarea comună sau în orice altă lucrare comună necesară interesului societății de care se bucură de protecție; și să înfăptuiască anumite acte de binefacere individuală, cum ar fi salvarea vieții unui semeni sau intervenția pentru a-i proteja pe cei fără apărare împotriva folosirii rele.’[34]

Aceste politici nu pot fi derivate din Principiul lui Harm. Libertarienii, pe de altă parte, se mândresc cu „coerența lor logică”: acceptă neclintit implicațiile numărului lor limitat de principii, oricât de „contraintuitive” ar părea. Dar ceea ce ei aplaudă ca consistență logică, alții văd ca dogmatism.[35] Retorica libertariană are uneori și o aromă revoluționară, susținând tranzacțiile pe piața neagră și evaziunea fiscală și luarea sau ocuparea proprietății publice, deși respinge de obicei folosirea forței.

Nu este surprinzător că membrii unei minorități etnice precum evreii ar fi atrași de libertarism, deoarece filosofia sa radical individualistă subminează etnocentrismul majorității etnice și astfel coboară, ca să spunem așa, podul mobil în acea societate pentru străini. Dar nu este aceasta o sabie cu două tăișuri? Un ordin individualist libertarian nu ar interzice sau cel puțin nu ar submina etnocentrismul evreiesc la fel de mult ca etnocentrismul gneevreu?

Această întrebare a fost abordată, cel puțin oblic, într-o carte recentă a lui Alan Krinsky[36] care pledează pentru compatibilitatea iudaismului tradițional și libertarianismul. Iudaismul este opusul polar al unui sistem de gândire precum libertarianismul în multe privințe, de exemplu, este extrem de non-individualist sau „colectivist”. Este dificil să ne gândim la o declarație mai în contradicție cu spiritul libertar decât la una a unui rabin de frunte citat de Krinsky, care afirmă că comunitatea evreiască nu este „doar o adunare de oameni care lucrează împreună pentru beneficiul lor reciproc, ci un om metafizic, o entitate, o individualitate; Aș putea spune, un întreg viu” sau o „persoană metafizică juridică”.[37]

Cu toate acestea, Krinsky susține că acest tip ciudat de entitate ar fi acceptat într-o societate libertariană, deoarece este, în cele din urmă, o „asociere voluntară” și în libertarism. fiecare are dreptul să formeze asociații după cum consideră de cuviință. Libertarianismul nu are nimic împotriva comunității, spune el, atâta timp cât nu este ținut împreună cu forța.[38]

Există totuși o naivitate în a conceptualiza iudaismul, sau comunitatea evreiască în general, ca o simplă asociație voluntară, ca și cum ar fi să o pună la nivelul unui joc de masă local sau al unui club de mancatori de seminte.

Societatea nu este doar un loc de interacțiuni reciproc avantajoase, ci este și o arenă de competiție pentru putere și resurse, iar evreii concurează în această arena ca grup (existența unei rețele vaste, integrate și internaționale de grupuri de advocacy și campanii evreiești pune acest lucru fără îndoială.) Angajamentul lor de a „lucra împreună în beneficiul lor reciproc” se manifestă, de exemplu, în nepotismul etnic practicat pe ascuns și în tactici de coluziune și excludere folosite în sferele afacerilor, politicii și culturii, pe care ne-evreii. priviți drept discriminare și concurență neloială, la fel cum coluziunea între jucătorii într-un joc de poker este considerată nedreaptă și este interzisă.

Dar astfel de tactici colectiviste sunt permise într-o ordine libertariană, deoarece nu implică folosirea forței sau amenințarea cu forța. Ele sunt în concordanță cu litera, deși nu cu spiritul individualist, a libertarismului. Acest lucru poate duce apoi la o „cursă înarmărilor” colectivistă, în care ne-evreii se unesc ca răspuns de auto-apărare[39], care ar destabiliza în cele din urmă un sistem libertar.

Interesant este că Krinsky își exprimă câteva îndoieli cu privire la atitudinea optimistă a libertarismului față de asociațiile voluntare, deoarece acestea ar putea include „asociații discriminatorii” precum „grupuri sexiste și rasiste”.[40] Dar pare să nu aibă puterile introspective necesare pentru a realiza că propriul său iudaism ar putea, de asemenea, fie o asociație atât de discriminatorie.

Atitudinea optimistă a libertarilor față de „entitățile metafizice” precum comunitatea evreiască indică o slăbiciune fatală a doctrinei lor. Ideologiile politice greșite ajung, de obicei, să se izbească de stânca naturii umane, iar libertarianismul nu este diferit de marxism în această privință. Dar în timp ce marxismul a ignorat natura noastră „egoistă”, tendința noastră de a fi motivați în primul rând de profitul personal, libertarianismul ignoră natura noastră „tribală”, tendința noastră de a ne identifica și de a ne consimți în grupuri.

Tribalismul vine în contradicție cu individualismul care este o parte cheie a libertarianismului, iar un exces al acestuia ar destabiliza o societate libertariană. Libertarienii vor recunoaște, fără îndoială, existența tribalismului, dar atunci de ce sunt atât de neîngrijorați de el?

Unul dintre motive este că ei par să trateze tribalismul nu ca pe o trăsătură profundă a naturii umane, ci ca mai degrabă ca superstiție: o tendință arhaică, irațională din care omul va crește în societatea civilizată. Ne rămâne să deducem acest lucru, în orice caz, din atitudinea lor nonșală față de imigrarea triburilor foarte iliberale în țările liberale, care trădează o încredere naivă că vor renunța la vechile lor moduri de gândire și vor deveni buni individualiști liberali în scurt timp. Ideea este totuși îndoielnică, deoarece pare să nu existe o relație inversă între inteligență/educație și tribalism.

Evreii și nord-estul asiatic, de exemplu, sunt cunoscuți pentru IQ-ul lor ridicat și etnocentrismul ridicat.

Există, de asemenea, o tendință rousseauiană puternică în libertarism, care ar putea explica atitudinea sa față de tribalism. Jean-Jacques Rousseau credea că oamenii sunt buni în mod natural și trăiau mulțumiți până când societatea i-a corupt.

Viața în starea naturii, și-a imaginat Rousseau, nu era solitară, urâtă, brutală și scurtă așa cum credea Thomas Hobbes. A fost si o vreme pentru solitar, da, dar a fost și o stare de independență mulțumită care trăia din generozitatea naturii, comparabilă probabil cu modul în care trăiesc urangutanii, maimuțele semi-solitare. Libertarienii, în special anarho-libertarienii, au și noțiuni romantice despre starea naturii, imaginându-o ca fiind caracterizat de interacțiuni armonioase.[41]

Omul a devenit apoi corupt, nu atât de societate pe cât credea Rousseau, ci de guvern. Într-adevăr, există presiuni intelectuale asupra celor care cred că guvernul este rădăcina oricărui rău pentru a avea o viziune trandafirie asupra stării naturii, deoarece presupusele orori ale stării naturii au fost principala justificare pentru guvernare în mare parte din Filosofia politică occidentală.

Prin urmare, tribalismul ar putea fi văzut de libertari ca parte a acestei corupții, ceva artificial care este stârnit și întărit de stat pentru a-și promova propria agendă, și nu ca ceva nativ pentru om atunci când este lăsat în pace.

În viziunea rousseauiană și libertariană este implicită ideea că socialitatea și, prin urmare, tribalismul nu este natural sau instinctiv pentru om. Bărbații au trăit în mod natural vieți solitare, apoi au decis și au făcut un calcul rațional (într-adevăr, un calcul greșit în viziunea lui Rousseau) să trăiască împreună sub un lider și într-o ierarhie. Astfel, socialitatea omului este derivată mai degrabă din rațiune decât din instinct.

O reflecție serioasă asupra naturii umane va duce, totuși, la concluzia că socialitatea și tribalismul sunt instinctuale și ineradicabile. Tribalismul se poate baza parțial pe calculul rațional conform căruia este mai bine să te unesti cu ceilalți pentru a supraviețui și a concura, dar este, de asemenea, întărit pozitiv de sentimente elementare precum dragostea și afecțiunea, mândria, atașamentul față de cei la fel, dorința de recunoaștere, aprobare și conexiune, precum și întărit negativ de sentimente de singurătate și nesiguranță.

Mai mult, pentru cei mai mulți oameni, a trăi pentru propria lor plăcere privată ca un egoist randian, oricât de eroic, nu este suficient pentru a da sens vieții lor. Majoritatea oamenilor trebuie să se identifice cu ceva mai mare decât ei înșiși, iar individualistul libertarian este în pericol să devină un libertin superficial. Există puține motive să credem că oamenii au avut vreodată un mod de viață solitar pe care au luat o decizie rațională de a părăsi.

Dacă am evoluat din maimuțe, așa cum spun evoluționiștii, atunci probabil că am evoluat din maimuțe sociale, astfel încât omul a trăit întotdeauna în grupuri sociale și ierarhice și are o natură orientată către acel mod de existență. La urma urmei, cimpanzeul este ruda noastră cea mai apropiată, nu urangutanul.

Libertarianismul condamnă etnocentrismul și îi minimizează importanța în viața socială, dar etnocentrismul este ca armele: poate ar fi bine să trăiești într-o lume fără el, dar atâta timp cât un grup refuză să renunțe la el, ar fi o prostie ca alții să facă asta. Individualistul libertarian este cel care, renunțând la tribalism, s-a abătut, așa cum ar putea spune Fredrick Nietzsche, „cel mai periculos de la instinctele [lui].”[42]

_________________________________________

1] Lote, S. 2011. Libertarianism: Ideals and reality. The Occidental Quarterly 11(1), pp. 45-50. Pert, T. 2011. Austro-libertarianism, Catholicism, and Judaism. The Occidental Quarterly 11(1), pp. 69-86.

[2] Horwitz, S. Libertarianismul respinge antisemitismul. Fundația pentru Educație Economică. https://fee.org/articles/libertarianism-rejects-anti-semitism/

[3] Block, W. 2017. Toți evreii sunt socialiști, progresiști, comuniști, liberali de stânga, susținători ai lui Bernie și Hillary, democrați? Nu! Lewrockwell.com. https://www.lewrockwell.com/lrc-blog/jews-socialists-progressives-communists-left-liberals-bernie-hillary-supporters-democrats-no

[4] De exemplu, Friedman, M. 1972. Capitalism and the Jews. https://www.law.uchicago.edu/recordings/milton-friedman-capitalism-and-jews.

Block, W. 2018. Este permis să critici evreii? Lewrockwell.com. https://www.lewrockwell.com/lrc-blog/permissible-criticize-jews

[5] Lindsay, R. 2015. Evreii au creat libertarianismul. https://beyondhighbrow.com/2015/09/30/jews-created-libertarianism

[6] von Mises, L. 1974[1944]. Guvernul omnipotent: ascensiunea statului total și războiul total. Fondul Libertăţii, p. 209.

[7] Cofnas, N. 2018. Iudaismul ca strategie evolutivă de grup: O analiză critică a teoriei lui Kevin MacDonald. Natura umană, 29, p. 138.

[8] Von Mises, L. 1985. Liberalism in the Classical Tradition. Trans: R. Raico. Fundația pentru Educație Economică, pp. 105-6.

[9] Barnett, R. 2015. The making of a libertarian, contrarian, non-observant, but self-identified Jew. Publicații și alte lucrări ale Facultății de Drept din Georgetown. 1330.

[10] Rothbard, M. Sociologia cultului Ayn Rand. https://www.lewrockwell.com/1970/01/murray-n-rothbard/understanding-ayn-randianism

[11] Vezi Ibid. Vezi, de asemenea, Block, W. 2000. Libertarianism vs objectivism: A response to Peter Schwartz. Documente de motiv 26.

[12] Rand citat în Branden, B. 1987. The Passion of Ayn Rand. Cărți Ancoră, p. 72. Vezi de asemenea p. 6.

[13] Rand, A. și Branden, N. 1961. Virtutea egoismului. Sigiliu.

[14] Burns, J. 2009. Zeița pieței: Ayn Rand și dreapta americană. Oxford University Press, p. 266.

[15] Arfa, O. 2007. ‘You don’t fight a tactic’. Jerusalem Post.

[16] The Yaron Brook Show, episodul 62. Brexit: Ce este la orizont?

[17] Vezi Katsman, H. De ce fermierii israelieni se luptă – iar politicile guvernamentale nu ajută. Centrul Stroum pentru Studii Evreiești. https://jewishstudies.washington.edu/israel-hebrew/israeli-agriculture-farming-government-policies-tariffs

[18] The Yaron Brook Show, episodul 65. În direct de la FreedomFest întreabă-mă orice.

[19] Vezi Brook, Y. și Epstein, A. 2007. Politică externă neoconservatoare: o autopsie. Standardul obiectiv. Diferența dintre abordarea lui Brook și cea neoconservatoare ar putea fi mai mică decât sugerează aceasta. Brook fie nu reușește, fie pretinde că nu apreciază că neoconservatorii sunt strausieni care cred în „minciuna nobilă”. Vorbirile înalte despre răspândirea libertății și a democrației au fost doar pentru consumul public? Nu ar trebui să respingem astfel de posibilități atunci când avem de-a face cu neoconservatorii.

[20] Vezi videoclipul „Ayn Rand despre Israel și Orientul Mijlociu.” https://www.youtube.com/watch?v=2uHSv1asFvU

[21] Libertarianism versus obiectivism, p. 45.

[22] Pert, p. 71.

[23] A se vedea Hülsmann, J.G. Mises: Ultimul cavaler al liberalismului. Institutul Mises, pp. 982-986 & pp. 437-443.

[24] A se vedea Rockwell, L (ed). 1995. Murray N. Rothbard: In Memoriam. Institutul Mises.

[25] Rothbard in Memoriam, p. 80.

[26] Rothbard in Memoriam. p. 65.

[27] Rothbard, M. N. 1994. Nations by consent: Descomposing the nation-state. Journal of Libertarian Studies, 11, pp. 1-10.

[28] Casey, G. 2012. Libertarian Anarchy: Against the State. Continuum. p. 8.

[29] Rothbard. Națiunile prin consimțământ. pp. 1-10.

[30] Vezi Halbrook, S. P. 1981. The alienation of a homeland: How Palestine become Israel. The Journal of Libertarian Studies, vol. 5, p. 357-374. Rothbard, M. N. 2016[1978]. „Micul” Israel. https://mises.org/library/never-dull-moment/html/c/467 .

[31] Marco de Wit. 2021. Libertarianismul lui Milton Friedman a căutat să promoveze interesele evreiești? Observatorul Occidental.

[32] Unii libertari susțin că întregul lor sistem se bazează pe NAP, în timp ce alții cred că acesta este doar unul dintre o serie de principii care informează gândirea libertariană (vezi Zwolinski, M. 2016. The libertarian nonaggression Principle. Social Philosophy and Policy, 32). (2), p. 62-90.

[33] Vezi Casey, p. 47. Aceasta nu înseamnă că libertarianismul tolerează șantajul (libertarianismul nu este o teorie completă a moralității).

[34] Mill, J. S. 2003. Despre libertate. Yale University Press. p. 82.

[35] De exemplu, K. MacDonald. 2011. Introducere în numărul special: libertarianismul și naționalismul rasial alb. The Occidental Quarterly, voi. 11(1), p. 12.

[36] Krinsky, A. D. 2020. Running in Good Faith? Iudaism observant și politică libertariană. Presa de Studii Academice.

[37] Joseph B. Soloveitchik, citat în Krinsky, 2020. p. 155.

[38] Trebuie remarcat faptul că libertarienii se angajează adesea într-o gândire grosieră alb-negru despre forță. Pentru a promova viața și conștiința comunității, de exemplu, guvernele au la dispoziție mai multe opțiuni decât folosirea forței, cum ar fi diverse tipuri de stimulente și de descurajare a morcovilor sau bățului, dar libertarienii clasifică adesea astfel de instrumente ca folosirea forței (de exemplu, „Nici o treime drumul este posibil aici; trebuie să alegeți constrângerea sau libertatea” (Casey, p. 54)).

[39] Acest proces este descris de MacDonald în Separation and its Discontents: Toward an Evolutionary Theory of Anti-Semitism (2004).

[40] Krinsky, p. 171.

[41] Vezi Casey, p. 32.

[42] Nietzsche, F. Antihrist. §14.

Traducerea: CD

Tristan Tzara și rădăcinile evreiești ale Dada – Partea 1 din 3

12 aprilie 2023/ în Articole recomandate, Civilizația occidentală, Cultura occidentală

de Brenton Sanderson; tradus de C.D.

Tristan Tzara (Samuel Rosenstock)

Secolul XX a văzut o proliferare a artei inspirată de cultura critică evreiască. Expunerea și promovarea acestei arte au crescut odată cu pătrunderea evreiască și eventuala capturare a instituției de artă occidentală. Artiștii evrei au căutat să rescrie regulile de exprimare artistică – pentru a se adapta propriilor limitări tehnice și pentru a facilita crearea (și acceptarea de către elită) a lucrărilor menite ca o mustrare la normele civilizației occidentale.

Substructura intelectuală evreiască a multora dintre aceste mișcări artistice din secolul al XX-lea s-a manifestat prin ostilitatea lor nesfârșită față de tradițiile politice, culturale și religioase ale Europei și ale societăților derivate din Europa. Am examinat cum ascensiunea expresionismului abstract a exemplificat această tendință în Statele Unite și a coincis cu uzurparea instituției artistice americane de către un grup de intelectuali evrei radicali.

În Europa, influența evreiască asupra artei occidentale a atins apogeul în anii interbelici. Această epocă, când munca multor artiști reflectă politica lor radicală, a fost perioada de glorie a avangardei evreiești.

Un exemplu proeminent de mișcare culturală din această perioadă cu o importantă implicare evreiască a fost Dada. Dadaiștii au contestat însăși bazele civilizației occidentale pe care le considerau patologice, în contextul distrugerii Primului Război Mondial și al antisemitismului continuu în toată Europa.

Artiștii și intelectualii Dada au răspuns acestui diagnostic socio-politic cu diverse acte de subversiune culturală. Dada a fost o mișcare distructivă și nihilistă, irațională și absurdă și care a predicat răsturnarea oricărei tradiții culturale din trecutul european, inclusiv raționalitatea însăși. Dadaiștii „au țintă să ștergă tabelul filozofic” și să conducă „calea către o nouă ordine mondială.”[1]

Deși în Dada erau mulți non-evrei implicați, contribuția evreiască a fost fundamentală pentru modelarea progresului său intelectual ca mișcare, pentru Dada a fost la fel de mult o atitudine și un mod de a gândi ca și un mod de producție artistică.

Scriind pentru The Forward, Bill Holdsworth a observat că Dada „a fost una dintre mișcările artistice cele mai radicale care au atacat societatea burgheză” și că „epiccentul a ceea ce va deveni o mișcare distinctă… se aflau evreii români, în special Marcel și Georges Janco. și Tristan Tzara — care au fost esențiale pentru dezvoltarea spiritului Dada.”[2]

Pentru Menachem Wecker, lucrările dadaiștilor evrei au reprezentat „nu doar răspunsurile estetice ale indivizilor opuse absurdității războiului și fascismului”, ci, invocând tema bine-purtată „lumină pentru națiuni”, insistă că au adus o  „perspectivă deosebit de evreiască insistenței asupra justiției și a ceea ce se numește acum tikkun olam”. În consecință, pentru Wecker, „nu pare o coincidență faptul că atât de mulți dintre artiștii Dada au fost evrei.”[3]

Nu pare coincidență când aflăm că Dada a fost un eveniment cu adevărat internațional, nu doar pentru că a operat peste granițele politice, ci pentru că a atacat în mod conștient naționalismul patriotic.

Dada a căutat să depășească granițele naționale și să deradă ideologiile naționaliste europene, iar în cadrul acestei comunități de artiști în exil (o „diasporă dublă” în cazul dadaiștilor evrei) ceea ce a contat cel mai mult a fost efortul colectiv de a articula o atitudine de revoltă împotriva culturii europene. convenții și cadre instituționale.

În primul rând, Dada a vrut să realizeze „o mare lucrare negativă de distrugere”. Prezintându-i pe poststructuraliști și deconstrucționiști din anii șaizeci și șaptezeci, ei credeau că singura speranță pentru societate „era să distrugă acele sisteme bazate pe rațiune și logică și să le înlocuiască cu altele bazate pe anarhie, primitiv și irațional.”[4]

Robert Short observă că Dada a reprezentat „individualismul exacerbat, îndoiala universală și [un] iconoclasm agresiv” care a încercat a dezminți „canoanele tradiționale ale rațiunii, gustului și ierarhiei, ale ordinii și disciplinei în societate, ale inspirației controlate rațional în exprimarea imaginativă”. [5]

Tristan Tzara și Zurich Dada

Omul care a fondat efectiv Dada a fost poetul evreu român Tristan Tzara (născut Samuel Rosenstock în 1896). „Tristan Tzara” a fost pseudonimul pe care l-a adoptat în 1915, însemnând „trist în țara mea” în franceză, germană și română și care, potrivit lui Gale, a fost „un protest deghizat împotriva discriminării evreilor din România”.[6]

A fost Tzara care, prin scrierile sale, în special Prima aventură cerească a domnului Antipyrine (1916) și Cele șapte manifeste Dada (1924), a pus bazele intelectuale ale Dada.[7] Manifestul Dadaist al lui Tzara din 1918, a fost cel mai larg răspândit dintre toate textele Dada și „a jucat un rol cheie în articularea unui ethos dadaist în jurul căruia o mișcare ar putea să se coereze.”[8]

Manifestul Dada al lui Tzara din 1918

În cartea sa “Dada East: The Romanians of Cabaret Voltaire”, Tom Sandqvist notează că fundalul intelectual și spiritual al lui Tzara a fost infuzat cu subculturile idiș și hassidic ale patriei sale moldovenești de la începutul secolului al XX-lea și cum acestea au avut o importanță fundamentală în determinarea inovațiilor artistice. el avea să se instituie drept conducător al Dada.

El leagă revolta lui Tzara împotriva constrângerilor sociale europene direct de identitatea sa evreiască, iar percepția sa despre populația evreiască din România (și în special despre Moldova sa natală) a fost crunt oprimată de antisemitism. Conform legii române, familia Rosenstock, o familie de negustori prosperi de cherestea, nu s-a emancipat pe deplin. Mulți evrei ruși s-au stabilit în Moldova românească după ce au fost alungați din alte țări și au locuit acolo ca oaspeți ai evreilor locali care au devenit cetățeni români abia după Primul Război Mondial (ca o condiție pentru pace pusă de puterile occidentale).

Pentru Sandqvist, tratarea evreilor în România a alimentat o atitudine de revoltă împotriva status quo-ului socio-politic din Tzara, iar acest lucru era pe deplin în concordanță cu impulsurile anarhiste pe care le-a expus la Cabaret Voltaire din Zurich și mai târziu la Paris.

De acord cu această teză, poetul evreu etnocentric și istoric dadaist, Andrei Codrescu, susține că antisemitismul presupus omniprezent suferit de evreii români precum Tzara se extinde până în zilele noastre, insistând: „Rosenstockii erau evrei într-un oraș antisemit care pană in această zi nu listează pe site-ul său fondatorul  Dada printre notabilii născuți acolo.” Acest lucru este considerat cu atât mai flagrant cu cât, în ciuda marginalității sale, orașul natal al lui Tzara, Moinești, este, în opinia lui Codrescu, „centrul lumii moderne, nu numai datorită invenției Dada de către Tristan Tzara, ci pentru că evreii săi au fost printre primii sionişti, iar Moineștiul însuși a fost punctul de plecare al unui faimos exod al oamenilor săi pe jos de aici în țara viselor, Eretz-Israel.”

Pentru Codrescu, moștenirea evreiască a lui Tzara a fost de o importanță profundă în modelarea contribuției sale la Dada.

Tatăl lui Dada a fost primit la bar mitzvah în 1910 în comunitatea hassidică din Moinești-Bacău de către renumitul rabin Bezalel Zeev Safran, tatăl marelui rabin șef Alexandre Safran, care i-a văzut pe evreii din România in cea mai întunecată oră din timpul lor, regimul fascist și al doilea război mondial.

Bunicul lui Sammy Rosenstock a fost rabinul de la Cernowitz, locul de naștere al multor scriitori evrei străluciți, inclusiv Paul Celan și Elie Weisel [amândoi au scris despre Holocaust]. … Tatăl lui Sammy deținea o fabrică de cherestea, iar bunicul său locuia pe o moșie mare împădurită, dar rădăcinile familiei sale erau adânc înfipte în noroiul shtetl, o lume evreiască întorsă adânc în interior.[9]

Pentru Codrescu, Tzara a fost unul dintre numeroșii „evadați shtetl” care „a văzut rapid posibilitatea revoluției” și a devenit un lider în „avangarda revoluționară a secolului XX, care a fost în mare măsură opera provincialului, evrei din Europa de Est.” În mod crucial, pentru modelarea progresului intelectual al lui Dada, Tzara și ceilalți evrei exilați de la București precum frații Janco „au adus, înfășurați în mănunchiuri de refugiați, o moștenire de secole de „ceilalti””[10]

Acest sentiment de „ceilalti” a fost făcut cu atât mai puternic din punct de  vedere politic și cultural, având în vedere „marca mesianică [care] a alungat mulți evrei din interior”. Codrescu notează că: „Până la nașterea lui Samuel, în 1896, în comunitatea tradițională evreiască din Moinești se simțeau puternice curente de neliniște. Întrebările despre identitate, loc și apartenență, care au fost puse de nenumărate ori în istoria evreiască, aveau nevoie din nou de răspunsuri, de răspunsuri din secolul al XX-lea.”[11] În această nevoie de răspunsuri se aflau semințele Dada ca post-iluminism (proto-postmodern). manifestare a etno-politicii evreieşti.

Tristan Tzara în România în 1912 (extrema stângă) cu Marcel și Jules Janco (al treilea și al patrulea din stânga)

Deși există o controversă cu privire la cine a inventat exact numele „Dada”, majoritatea surselor acceptă că Tzara a nimerit cuvântul (care înseamnă divertisment în franceză) deschizând la întâmplare un dicționar francez-german. „Da-da” înseamnă, de asemenea, „da, da” în română și rusă, iar primii dadaiști s-au bucurat de calitatea primordială a sunetului său infantil și de oportunitatea sa ca simbol pentru „începerea civilizației occidentale din nou la zero”. Crepaldi remarcă faptul că alegerea numelui grupului a fost „emblematică pentru dezamăgirea și atitudinea lor, lipsită în mod deliberat de valori și referințe logice.”[12]

Tzara pare să-și fi recunoscut devreme valoarea propagandistică, poetul dadaist german Richard Huelsenbeck amintind că Tzara „a fost unul dintre primii care a înțeles puterea sugestivă a cuvântului Dada” și l-a dezvoltat ca un fel de identitate de marcă.[13]

Poezia „dadaistă” a lui Tzara a fost marcată de „incoerență semantică și sintactică extremă.”[14]

Când compunea o poezie dadaistă, tăia articolele din ziare în fragmente minuscule, le scutura într-o pungă și le împrăștia pe masă. Cum au căzut, au făcut poezia; a fost nevoie de puțină muncă suplimentară. În ceea ce privește astfel de practici, pictorul și regizorul evreu dadaist Hans Richter a comentat că „Șansa ne-a apărut ca o procedură magică prin care puteam depăși barierele cauzalității și ale voinței conștiente și prin care urechea interioară și ochiul au devenit mult mai acut. Pentru noi șansa era „mintea inconștientă”, pe care Freud o descoperise în 1900.”[15]

Codrescu speculează că poezia aleatorie a lui Tzara și-a avut probabil izvorul intelectual și estetic în cunoașterea mistică a moștenirii sale hassidice, unde Tzara a fost inspirat de: comentariile altor cabaliști celebri, cum ar fi rabinul Eliahu Cohen Itamari din Smirna, care credeau că Biblia este compusă dintr-un „amestec incoherent de litere” asupra căruia ordinea a fost impusă treptat de voința divină în funcție de diferite fenomene materiale, fără nicio influență directă a scribului sau copiatorului.

Orice fenomen terestru era capabil să rearanjeze alfabetul cosmic spre armonie cosmică. Un discipol al rabinului Smirnei a scris: „Dacă credinciosul continuă să repete zilnic, chiar și un singur verset, el poate obține mântuirea, deoarece în fiecare zi ordinea literelor se schimbă în funcție de starea și importanța fiecărei clipe…”.

Un vechi comentariu midrashic susține că repetarea zilnică chiar și a celui mai aparent nesemnificativ vers al Torei are efectul de a răspândi lumina divinității (conștiinței) la fel de mult ca orice alt verset, chiar și pe cele considerate „cel mai important”, deoarece fiecare cuvânt al Legei participă la crearea unei „lumi sănătoase”, superioară celei materiale, pe care o conduce și o organizează. Această „lume sonoră” este mai sus pe Sephiroth (pomul vieții care leagă lumile oamenilor de Dumnezeu), mai aproape de nenumăbil, fiind iluminat de divin.

Nu trebuie să ajungem mai departe pentru a vedea că credința într-o antilume autonomă făcută din cuvinte este Dada pură. În cuvintele lui Tzara, „lumina unei magii greu de atins și de abordat.”[16]

Faptul că Tzara s-a întors la studiul Cabalei spre sfârșitul vieții, dă cu siguranță greutate tezei lui Codrescu.

Finkelstein observă că poezia lui Tzara „sună ciudat ca un ritual cabalistic rescris ca un spectacol de cafenea dadaist” și leagă spiritul dadaist al lui Tzara de influența ereziilor evreiești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, care s-au centrat pe noțiunea de „mântuire prin păcat”. care a implicat „încălcarea legii iudaice (uneori până la apostazie) în numele transformării mesianice”.

Poetul evreu-american Jerome Rothenberg numește aceste erezii „mișcări libertare” în cadrul iudaismului și le leagă de receptivitatea evreiască la forțele secularizării și modernității, conducând la rândul său la „rolul critic al evreilor și foștilor evrei în politica revoluționară (Marx, Troţki etc.) şi poetică de avangardă (Tzara, Kafka, Stein etc.).”

Rothenberg vede „legături istorice clare între transgresiunile mesianismului și transgresiunile avangardei.”[17] Heyd susține această teză, observând că: „Tzara folosește terminologia care face parte integrantă din gândirea iudaică și totuși supune aceste concepte. la atacul său nihilist.”[18] Poate nu este surprinzător, autorul cabalist și suprarealist Marcel Avramescu, care a scris în anii 1930, a fost inspirat direct de Tzara.

Nicholas Zarbrugg a scris studii detaliate despre modurile în care Dada a alimentat poezia sonoră și vizuală a primei faze a postmodernismului.[19] Poezia lui Tzara trebuia, de exemplu, să influențeze puternic drama absurdă a lui Samuel Beckett și poezia lui Andrei Codrescu, Jerome Rothenberg, Isidore Isue și William S. Burroughs. Allen Ginsberg, care l-a întâlnit pe Tzara la Paris în 1961, a fost puternic influențat de Tzara.

Codrescu relatează că: „Un tânăr Allen Ginsberg, așezat într-o cafenea pariziană în 1961, a văzut un Tzara sobru, în costum, trecând grăbit, purtand o servietă. Ginsburg la strigat „Hei Tzara!” dar Tzara nu s-a uitat nici măcar la el, nesimțitor față de tinerii americani neîngrijiți care invadau Parisul din nou pentru hrana culturală.”

Pentru Codrescu, a fost o tragedie minoră faptul că „taticul lui Dada nu a reușit să se conecteze cu tatăl vastei mișcări de tineret care avea să reînvie, să perfecționeze și să reînnoiască Dada în Lumea Nouă.”[20]

Cabaretul Voltaire

Cabaretul Voltaire a fost creat de poetul și pianistul anarhist german Hugo Ball la Zurich în 1916. Închiriat de la proprietarul său evreu, Jan Ephraim, și cu fonduri de pornire furnizate de o patronă evreică, Käthe Brodnitz, Cabaretul a fost înființat într-o parte a orașului și destinat ca loc de divertisment și cultură de avangardă, unde se cânta muzică, se expune lucrări de artă și se recită poezie.

O parte din această poezie a fost publicată mai târziu în periodicul Cabaretului intitulat Dada, care a devenit în curând responsabilitatea lui Tristan Tzara. În ea, el a propagat principiile derizorii dadaiste, declarând că: „Dada își folosește toată puterea pentru a stabili idiotul peste tot. Făcând-o în mod deliberat. Și tinde constant spre idioție în sine. … Noul artist protestează; nu mai pictează (aceasta este doar o reproducere simbolică și iluzorie).”[21]

Stânga: Afiș pentru Cafeneaua Voltaire, Zurich 1916 / Dreapta: Spiegelgasse 1, Zurich, Locația Cabaretului Voltaire

Serile de la Cabaret Voltaire au fost chestiuni eclectice în care „muzică nouă de Arnold Schoenberg și Alban Berg și-a luat rândul cu lecturi ale lui Jules Laforgue și Guillaume Apollinaire, demonstrații de „dans negre” și o nouă piesă a pictorului și dramaturg expresionist Oskar Kokoschka.”[ 22] Includerea dansului și muzicii a extins activitățile Dada în zone care au permis o exprimare totală care se apropie de idealul antebelic (inițial wagnerian) al Gesamtkunstwerk (opera de artă combinată).

În timp, tonul actelor „a devenit mai agresiv și mai violent și a început să se audă o polemică împotriva monotoniei burgheze.”[23] Spectacolele au căutat să șocheze atitudinile burgheze și să submineze deschis modelele spectatorilor de înțelegere a culturii. Astfel, o prelegere din iunie 1917 „despre arta modernă” a fost susținută de un lector care și-a dezbrăcat hainele în fața publicului înainte de a fi arestat și închis pentru comiterea de acte obscene în public.[24]

Godfrey notează că: „Acesta a fost carnavalul la cel mai grotesc și extrem: tot gustul și decorul care mențin societatea politicoasă a fost răsturnat.”[25] Robert Wicks:

Scenele Dada transmiteau un sentiment de haos, fragmentare, atac asupra simțurilor, absurditate, frustrare a normelor obișnuite, pastiche, spontaneitate și mecanism robotizat. Erau scene dintr-o casă de nebuni, jucate de un grup de oameni sănătoși și reflexivi care își exprimau furia și dezgustul hotărât față de lumea din jurul lor.[26]

Revoltele comise de dadaiști care atacau tradițiile și preconcepțiile artei, literaturii și moralității occidentale au fost în mod deliberat extreme și menite să șocheze, iar această tactică s-a extins dincolo de Cabaret Voltaire la gesturile cotidiene. De exemplu, Tzara, „cel mai demonic activist” al lui Dada, îi îngrozea în mod regulat pe văduvii din Zurich întrebându-I care-i drumul către bordel.

Pentru Godfrey, astfel de gesturi duc la „propaganda faptei” anarhiștilor violenți care, prin bombardamentele aleatorii și asasinatele unor figuri de autoritate, au căutat să „arată putrezirea sistemului și să șocheze acel sistem în criză”. 27]

Arnason subliniază, de asemenea, intenția ideologică serioasă din spatele unor astfel de gesturi, remarcând că: „Încă de la început, dadaiștii au dat dovadă de o seriozitate a scopului și o căutare a unei noi viziuni și conținut care depășește orice dorință frivolă de ultraj a burgheziei. … Dadaiștii din Zurich făceau o reexaminare critică a tradițiilor, premiselor, regulilor, bazelor logice, chiar și a conceptelor de ordine, coerență și frumusețe care au ghidat creația artelor de-a lungul istoriei.”[28]

La Școala evreiască din Frankfurt intelectualul Walter Benjamin, a vorbit cu admirație despre efectele șocului moral ale Dada, ca anticipând efectele tehnice ale filmului în modul în care „se atacă spectatorul”.[29]

Stânga: Litografia color a unui tablou de Marcel Janco din 1916, „Cabaret Voltaire”; Dreapta: adnotări care identifică portrete ale artiștilor dada în cadrul tabloului

Conducerea Zurich Dada a trecut curând de la Ball la Tzara, care, în acest proces, „și-a impresionat negativitatea prin spiritul său anti-artistic și nihilismul său profund”.

Curând, Ball nu s-a mai putut identifica cu mișcarea și a plecat, remarcând: „Mi-am examinat conștiința cu scrupulozitate, nu am putut niciodată să salut haosul.”[30]

S-a mutat într-un mic sat elvețian și, din 1920, s-a îndepărtat de viața socială și politică, revenind la un catolicism devotat și plonjând într-un studiu al sfinților din secolele al V-lea și al VI-lea. Ball a îmbrățișat ulterior naționalismul german și urma să-i eticheteze pe evrei „o forță diabolică secretă în istoria Germaniei” și, când a analizat potențiala influență a Revoluției bolșevice asupra Germaniei, a concluzionat că „marxismul are puține perspective de popularitate în Germania, deoarece este o „Mișcarea evreiască.”[31]

Notând componența noului Comitet Executiv bolșevic, Ball a observat că:

dintre cei șase bărbați din Comitetul executiv sunt cel puțin patru evrei. Cu siguranță nu există nicio obiecție la asta; dimpotrivă, evreii au fost asupriți în Rusia prea mult timp și prea crud. Dar în afară de ideologia sincer indiferentă pe care o împărtășesc și de modul lor de gândire programatic material, ar fi ciudat dacă acești oameni, care iau decizii cu privire la expropriere și teroare, nu ar simți vechi resentimente rasiale împotriva Rusiei ortodoxe și pogromatice.[32]

Tzara, în calitate de succesor al lui Ball, a transformat rapid personajul lui Ball ca maestru de ceremonii de cabaret într-un rol de purtător de cuvânt priceput al presei cu ambiții mari. Tzara a fost „internaționalistul romantic” al mișcării, conform lui Richard Huelsenbeck în istoria sa din 1920 a Dada, „cărui zel propagandistic trebuie să-i mulțumim pentru creșterea enormă a Dada.”[33]

Pe lângă misticismul evreiesc al rădăcinilor sale hassidice, Tzara a fost puternic influențat de futuriștii italieni, deși, deloc surprinzător, a respins poziția proto-fascistă a liderului lor Marinetti. Până în 1916, dada a înlocuit futurismul ca avangarda modernismului și, potrivit dadaistului evreu Hans Richter, „am înghițit futurismul – oase, pene și tot. Este adevărat că în procesul de digestie fuseseră regurgitate tot felul de oase și pene.”[34]

Cu toate acestea, intenția dadaiștilor era contrară celei futuriștilor, care lăudau lumea mașinilor și vedeau în mecanizare, revoluție și război mijloacele logice, oricât de brutale, de a rezolva problemele umane. Dada nu a fost niciodată foarte popular în locul de naștere al futurismului, deși destul de mulți poeți italieni au devenit dadaiști, inclusiv poetul, pictorul și viitorul teoretician rasial Julius Evola, care a devenit prieten personal cu Tzara și s-a dus inițial la Dada cu un entuziasm nestăpânit.

În cele din urmă, a devenit dezamăgit de respingerea totală de către Dada a tradiției europene și a început însă căutarea unei alternative, urmând o cale de speculație filozofică care l-a condus ulterior către ezoterism și fascism.[35]

Intrarea României în război de partea Marii Britanii, Franței și Rusiei în august 1916 l-a transformat imediat pe Tzara într-un potențial recrut. Gale relatează că: „În noiembrie, Tzara a fost chemată pentru examinare de către o comisie care a stabilit capacitatea de a lupta. S-a prefăcut cu success pentru instabilitate mintală și a primit un certificat în acest sens.”[36] În acest moment, trăiau vizavi de Cabaret Voltaire din Zurich Lenin, Karl Radek și Gregory Zinoviev care se pregăteau pentru Revoluția bolșevică.

După armistițiul din noiembrie 1918, Tzara și colegii săi au început să publice un jurnal dadaist numit Der Zeltweg, menit să popularizeze Dada în vremea în care Europa se zguduia de impactul războiului, al Revoluției bolșevice, al revoltei spartaciste de la Berlin, al insurecției comuniste din Bavaria, iar, mai târziu, proclamarea Republicii Sovietice Maghiare sub Bela Kun.

Aceste evenimente, a observat Hans Richter, „au stârnit mințile oamenilor, au divizat interesele oamenilor și au deturnat energiile în direcția schimbării politice.”[37] Potrivit istoricului Robert Levy, Tzara în această perioadă asociată cu un grup de studenți comuniști români, aproape cu siguranță incluzand-o pe Ana Pauker, care mai târziu a devenit ministrul de externe al Partidului Comunist Român și unul dintre cei mai importanți și nemilos funcționari evrei ai acestuia.[38] Poeziile lui Tzara din perioadă au o orientare strident comunistă și, influențate de Freud și Wilhelm Reich, descriu violența revoluționară extremă ca un mijloc sănătos de exprimare umană.[39]

Printre ceilalți artiști și intelectuali evrei care s-au alăturat lui Tzara în Elveția neutră pentru a scăpa de implicarea în război s-au numărat pictorul și sculptorul Marcel Janco (1895-1984), frații săi Jules și George, pictorul și realizatorul de film experimental Hans Richter (1888-1976), eseistul Walter Serner (1889–1942) și pictorul și scriitorul Arthur Segal (1875–1944).

După Zurich, Dada urma să prindă rădăcini la Berlin, Köln, Hanovra, New York și Paris și de fiecare dată Tzara a fost cel care a creat legăturile dintre aceste grupuri organizând (în ciuda perturbării războiului și a consecințelor acestuia) schimburi de imagini, cărți și reviste. În fiecare dintre aceste orașe, dadaiștii „s-au adunat pentru a-și dezvălui furia și a agita pentru anihilarea vechiului pentru a face loc noului”.[40]

AVIZ:

Brenton Sanderson este autorul cărții: “Liniile de luptă: eseuri despre cultura occidentală, influența evreiască și anti-Semitism”, interzisă de Amazon, dar disponibil aici.

_________________________________________

[1] Menachem Wecker, „Eight Dada Jewish Artists”, The Jewish Press, 30 august 2006. http://www.jewishpress.com/printArticle.cfm?contentid=19293

[2] Bill Holdsworth, „Forgotten Jewish Dada-ists Get Their Due”, The Jewish Daily Forward, 22 septembrie 2011. http://forward.com/articles/143160/#ixzz1ZRAUpOoX

[3] Wecker, „Opt artiști evrei dada”, op. cit.

[4] Amy Dempsey, Schools and Movements – An Encyclopaedic Guide to Modern Art (Londra: Thames & Hudson, 2002), 115.

[5] Robert Short, Dada and Surrealism (Londra: Laurence King Publishing, 1994), 7.

[6] Matthew Gale, Dada & Surrealism (Londra: Phaidon, 2004), 46.

[7] Wecker, „Opt artiști evrei dada”, op. cit.

[8] Leah Dickerman, „Introduction & Zurich”, Leah Dickerman (Ed.) Dada (Washington D.C., National Gallery of Art, 2005), 10.

[9] Andrei Codrescu, The Posthuman Dada Guide: tzara and lenin play chess (Princeton University Press, 2009), 209.

[10] Ibid., 173.

[11] Ibid.

[12] Gabriele Crepaldi, Modern Art 1900-1945 – The Age of the Avant-Gardes (Londra: HarperCollins, 2007), 194.

[13] Dickerman, „Introduction & Zurich”, Leah Dickerman (Ed.) Dada, 33.

[14] Alice Armstrong și Roger Cardinal, „Tzara, Tristan”, Justin Wintle (Ed.) Makers of Modern Culture (Londra: Routledge, 2002), 530.

[15] John Russell, The Meanings of Modern Art (Londra: Thames & Hudson, 1981), 179.

[16] Codrescu, The Posthuman Dada Guide: tzara și lenin joacă șah, 213.

[17] Jerome Rothenberg în Norman Finkelstein, Not One of Them in Place and Jewish American Identity (New York: State University of New York Press, 2001), 100.

[18] Milly Heyd, „Tristan Tzara/Shmuel Rosenstock: The Hidden/Overt Jewish Agenda”, Washton-Long, Baigel & Heyd (eds.) Jewish Dimensions in Modern Visual Culture: Anti-Semitism, Assimilation, Afirmation (Liban, NH). : University Press of New England, 2010), 213.

[19] A se vedea Nicholas Zurbrugg et al. Critical Vices: The Myths of Postmodern Theory (Amsterdam: OPA, 2000).

[20] Codrescu, The Posthuman Dada Guide: tzara și lenin joacă șah, 212.

[21] Sarane Alexandrian, Surrealist (Londra: Thames & Hudson, 1970), 30-1.

[22] Russell, The Meanings of Modern Art, 182.

[23] Jeffrey T. Schnapp, Art of the Twentieth Century – 1900-1919 – The Avant-garde Movements (Italia, Skira, 2006), 392.

[24] Ibid., 389.

[25] Tony Godfrey, Conceptual Art (Londra: Phaidon, 1998) 41.

[26] Robert J. Wicks, Modern French Philosophy: From Existentialism to Postmodernism (Oxford: Oneworld, 2003), 10.

[27] Godfrey, Conceptual Art, 40.

[28] H. Harvard Arnason, A History of Modern Art (Londra: Thames & Hudson, 1986), 224.

[29] Dickerman, „Introduction & Zurich”, Leah Dickerman (Ed.) Dada, 9.

[30] Schnapp, Art of the Twentieth Century – 1900-1919 – The Avant-garde Movements op cit., 396.

[31] Boime, „Dada’s Dark Secret”, Washton-Long, Baigel & Heyd (eds.) Jewish Dimensions in Modern Visual Culture: Anti-Semitism, Assimilation, Afirmation, 98 & 95-6.

[32] Ibid., 96.

[33] Dickerman, “Introduction & Zurich,” Leah Dickerman (Ed.) Dadaop cit., 35.

[34] Hans Richter, Dada – Art and Anti-art, (London & New York: Thames & Hudson, 2004), 33.

[35] Gale, Dada & Surrealism, 80.

[36] Ibid., 56.

[37] Richter, Dada – Artă și antiartă, 80.

[38] Robert Levy, Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist (Berkley: University of California Press, 2001), 37.

[39] Philip Beitchman, I Am a Process with No Subject (Gainesville: University of Florida Press, 1988), 37-42.

[40] Dempsey, Styles, Schools and Movements – An Encylopaedic Guide to Modern Art, op cit., 115.

Davis Carlton: O racismo de Deus

O etnonacionalismo consiste num sistema de crenças que afirma a compreensão cristã tradicional das famílias, tribos e nações. O etnonacionalismo sustenta que as nações têm as suas raízes na comum herança genética pela qual se definem, e que os alicerces de uma nação descansam sobre a ancestralidade, a língua, a cultura, a religião e os costumes sociais compartidos.

Quais são os principais fatores responsáveis pela coesão de uma nação? A unidade nacional dependeria mais da comunidade dos genes ou da comunidade das ideias? Na verdade, a palavra “Etnonacionalismo” é redundante. Sabe-se que na língua inglesa a palavra “Nação” tem sido tradicionalmente definida pelo nascimento, não meramente pela geografia ou pelas fronteiras políticas. A palavra “Nação” no inglês tem a ver com natal, ou seja, com o nascimento, como quando se diz, por exemplo, “o setor neonatal de um hospital”. No Natal nós celebramos o nascimento de Cristo. Uma pessoa é nativa da terra do seu nascimento. Então, nesse caso, por que fazer uso dessa palavra redundante que é “Etnonacionalismo”? Por que os defensores do etnonacionalismo não empregamos a palavra mais simples, “Nacionalismo”, para significar “Etnonacionalismo”? Acontece que na história recente tem vindo a prevalecer o conceito de “nação proposicional”. Desta perspectiva, a nação assimila-se a um conjunto de pessoas unidas por uma ideologia comum, por princípios propostos e aceitos, por alguma proposição (daí o nome), ou seja, uma afirmação de diretriz política que sirva de base para a nação, que nesse caso não teria berço na comum ancestralidade. Entretanto, como veremos, a nação proposicional implica erro lógico, trata-se de uma contradição em termos.

As perguntas a que nós, cristãos ortodoxos, devemos responder são estas: com que sentido o vocábulo “Nação” é empregado na Bíblia? Que tipo de nação a Bíblia preconiza? A Bíblia endossa uma definição mais tradicional de nação? Ou a Bíblia promove a ideia de nação proposicional, com a fé cristã sendo a proposição? O meu objetivo é demonstrar que, na verdade, a Bíblia prega o conceito tradicional de nação como agregado de pessoas que compartem uma linhagem comum.

O significado e o uso da palavra “Nação” na Bíblia

A Bíblia foi predominantemente escrita em hebraico e grego. A palavra usada no Novo Testamento em grego e no Velho Testamento da septuaginta é éthnos. Esta palavra é o étimo da nossa palavra inglesa ethnicity e denota os homens de uma linhagem comum. Esta definição é também consistente com o modo como a palavra “Nação” é empregada na Bíblia. Nas Escrituras Sagradas, o conceito de nação está definido exatamente como na sexta edição do Black’s law dictionary: um povo ou agregado de homens organizado em sociedade na forma da lei, geralmente habitando determinado território, de língua, costumes e história comuns, distinto de outros pela origem e características raciais, que geralmente, mas não necessariamente, vive sob um mesmo governo e soberania.

As nações são mencionadas, primeiramente, na Tabela das Nações, constante no capítulo 10 do Gênesis. A Tabela das Nações relaciona a descendência de Noé depois do Dilúvio. Estas nações são listadas segundo a hereditariedade, enquanto ramos de uma árvore que tem Noé como o seu tronco. Tais nações são enumeradas como extensões de famílias (Gênesis 10:5, 20, 31s) e esse uso da palavra “Nação” mantém-se coerente por toda a Bíblia.

Passadas algumas gerações depois do Dilúvio, um homem chamado Ninrode tentou construir um império. Seu reino foi chamado de Babel, e ele uniu diferentes grupos sob sua chefia carismática. Os grupos governados por Ninrode empenharam-se na construção de uma cidade e de uma torre como monumento alusivo ao seu compromisso com a unidade política. Deus tomou conhecimento do empreendimento e proclamou que a sua continuação causaria desmedido mal (Gênesis 11:6). Deus, então, decidiu fazer que a língua dos construtores de Babel se diferenciasse para assim impedir a união deles num mesmo corpo político. Esta é uma passagem forte e demonstra que as divisões e fronteiras nacionais estão de harmonia com a ordem dada por Deus.

 

Alguns argumentam que a separação das nações terá sido a solução transitória para um problema havido séculos antes e que Cristo teria religado as partes separadas. Essas pessoas, geralmente, veem os limes ou divisões nacionais como um problema que cedo ou tarde será resolvido. Os etnonacionalistas discordam fortemente dessa visão da teleologia ou propósito da raça e das distinções raciais. Os etnonacionalistas afirmam que Deus quis criar raças, tribos, nações e famílias separadas desde o começo e que todos estarão unidos sob Cristo, finalmente. Em razão de as distinções raciais existirem no Céu, fica claro que Deus desejou que existissem para a sua própria glória. Nada na Bíblia indica que a distinção racial ou a identidade racial tenha sido a solução transitória de um problema temporário. Tais distinções, ao contrário, são elemento integral de nossa identidade e persistirão para sempre (Apocalipse: 5:9; 7:9; 21:24; 22:2.) Uma vez que tenhamos estabelecido que nacionalidades separadas existem no Céu e que muitas “nações entre elas foram salvas”, torna-se evidente que a raça possui importância intrínseca. Não estamos mais impedidos de dizer que os nossos corpos ressurrectos não terão diferenças de raça do que de dizer que eles não terão diferenças de sexo.

Orgulho racial, lealdade e responsabilidade

Muitos cristãos brancos pensam que o orgulho racial seja alguma coisa intrinsecamente errada ou maligna. Eles acham que só podemos nos ufanar da condição de seguidores de Cristo. Num certo sentido, isso é verdade. O apóstolo Paulo considerava que qualquer bem ou honra que ele pudesse desejar não passaria de “merda” em comparação com a “excelsitude do conhecimento de Cristo Jesus, meu Senhor” (Filipenses 3:4-8), sua origem étnica, inclusive! Importa muito notar que Paulo usa aí uma linguagem hiperbólica. O apóstolo está dizendo que todo o nosso ser e o nosso ter não vale nada diante da santidade de Jesus Cristo! Importa ressaltar também que Paulo está, nessa passagem, comparando a própria santidade com a santidade de Cristo. Nesse sentido é que nada em nós importa para a salvação. Somos salvos apenas por mérito de Cristo. O próprio Cristo quer que nossa lealdade a Ele prevaleça sobre nossa lealdade a nossos cônjuges e demais familiares (Mateus 19:29; Marcus 10:30)! Seria grave erro, entretanto, concluir daí que a ancestralidade ou o próprio casamento não tem importância.

Com efeito, o próprio apóstolo Paulo, que dirigiu essas palavras aos filipenses, também disse que ele “desejaria ser amaldiçoado e separado de Cristo por amor de meus irmãos, os de minha raça, o povo de Israel” (Romanos 9:3). Na nova edição internacional da Bíblia, a referência explícita à “raça” foi substituída pela expressão “irmãos segundo a carne”. Existe aí uma clara e desinibida manifestação de orgulho e lealdade raciais. Sem nenhuma ambiguidade, Paulo mostra solidariedade para com o seu povo, mesmo em se tratando de gente infiel! O devotamento de Paulo ao seu trabalho missionário pelos não israelitas não o impediu de assumir seu natural afeto pelo seu próprio povo. Se para Paulo foi lícito expressar o seu compromisso com o bem-estar da sua própria gente, por que a mesma manifestação de solidariedade racial não se permite aos brancos? Os brancos que demonstram solidariedade entre si são, geralmente, discriminados, mesmo quando não há da parte deles nenhuma animosidade contra pessoas de outras raças. Esse sentimento de afinidade, simpatia ou amor ligando alguém ao povo de sua pertença não se deve limitar a foro íntimo, ao âmbito pessoal das preocupações e afetos motivados por anseios de solidariedade endoétnica, devendo, ao contrário, ganhar expressão pública na prática das ações e na assunção de responsabilidades políticas.

Atualmente, entretanto, são muitos os que não acreditam nem sequer nas responsabilidades ou obrigações familiares. Isto não deve ser assim! O apóstolo Paulo disse a seu discípulo Timóteo que “Quem se descuida dos seus, e principalmente dos de sua família, é um renegado, pior do que um infiel” (1 Timóteo 5:8). O substantivo “seus”, certamente, não pode ser interpretado como significando o que, hoje, denotaríamos pela palavra “Raça”. “Seus”, em vez disso, significa ali a família extensa, cujo centro está no domicílio, na família nuclear. Paulo está ensinando que as pessoas têm obrigações familiares que se expandem em círculos concêntricos de lealdade. Nossas responsabilidades para com a humanidade em geral são muito menores do que as responsabilidades que temos para com aqueles no nosso lar ou socialmente próximo dele. Isto demonstra, novamente, a importância da família, do clã, da tribo, da nação e da raça no modelo societal bíblico.

O propósito das distinções nacionais

O propósito de Deus atribuído às diferentes nações será tratado mais detalhadamente em outros artigos. Aqui veremos bem por cima, e rapidamente, a questão do propósito a que serve cada nação. A primeira observação que devemos considerar é que a distinção nacional de base hereditária já existia quando Babel estava em construção. Temos certa referência cronológica na Tabela das Nações: a divisão de Babel teve lugar ainda ao tempo de Pelegue (Gênesis 10:25). Pelegue é da quarta geração de Sem e da quinta geração de Noé. Podemos concluir, então, que a identidade nacional já tinha raízes nos filhos de Noé e na sua descendência, e que a divisão de Babel não era disposição nova ou inovadora mas, antes, a reafirmação de uma preexistente estrutura social que volve atrás no passado até, pelo menos, o tempo do Dilúvio. Deus confundiu as línguas como expediente adicional para a manutenção das distinções nacionais. As nações não foram criadas aí, elas já existiam antes disso! Muitas gerações das nações listadas no capítulo 10 do Gênese tinham-se passado antes da construção da Torre de Babel, e Deus estava protegendo a identidade singular de cada nação anterior a Babel. Certamente, Babel foi castigo para a expiação de pecados, mas também foi ato piedoso de Deus para atalhar a marcha do mal nas sociedades cosmopolitas esquecidas de sua identidade tribal. As sociedades sem consciência racial ou tribal caem em decadência devido ao anonimato e à perda da autoridade patriarcal, corolário inevitável desse tipo de regime. Quando os ancestrais são esquecidos, aqueles que se esquecem deles também se esquecerão dos próprios descendentes.

 

Em Deuteronômio 32:8, lemos que as nações foram apartadas por ato especial da providência de Deus. Ali está escrito que o Altíssimo dividiu as nações, a sua herança para elas e separou os filhos de Adão e, ainda, que Deus estabeleceu os limes das nações. A divisão da herança de Deus entre as várias nações é positivo e intencional trabalho da providência de Deus. Isso significa que a separação das nações não apenas teve a aprovação de Deus, mas também que Ele o fez a bem da própria criatura humana.

Outra passagem fundamental sobre os propósitos das distinções nacionais e sua conveniência encontra-se em Atos 17:26s. Neste trecho, lemos que Deus fez de um só sangue (presumível referência, de novo, a Adão) todas as nações: “E de um só sangue fez toda a geração dos homens, para habitar sobre toda a face da terra, determinando os tempos já dantes ordenados, e os limites da sua habitação; para que buscassem ao Senhor, se porventura, tateando, o pudessem achar; ainda que não está longe de cada um de nós”. Vale ressaltar que os cristãos tradicionais têm a convicção de que toda a humanidade descenda de Adão e Eva, em vista de que Eva é referida como “a mãe de todos os viventes” (Gênesis 3:20). Os detratores do etnonacionalismo pintam um alvo na testa de todo etnonacionalista, alegando que os etnonacionalistas não afirmam a unidade dos homens sob Adão como representante humano. Ora, foi pela unidade da aliança que o pecado original se transferiu para toda a humanidade (Romanos 5:12). Ocorre que a comum descendência de Adão não muda o fato de que Deus separou as nações e indicou suas respectivas obrigações e lugares de habitação. Notar que o versículo 27 revela a razão de Deus ter feito isso. Deus assim fez para que o homem o buscasse e encontrasse! Importa observar que ninguém se encontra com Deus por uma questão de sua habilidade natural (1 Coríntios 2:14), mas é claro que Deus usa as distintas nações como instrumentos para operar a salvação por sua soberana vontade, da mesma forma como Ele se serve de cônjuges fidos para santificar e redimir seus infidos maridos ou mulheres (1 Coríntios 7:14).

Algumas pessoas argumentam que esse propósito das distinções nacionais tenha sido transitório e que essas distinções devieram obscurecidas ou foram superadas pela descida do Espírito Santo no Pentecostes, conforme referido em Atos 2. O problema com essa interpretação é que ela não condiz com a narrativa. Se, no Pentecostes, tivera Deus pretendido reunir o povo num só corpo político, então todos ali voltariam a falar numa só língua, o que seria condição favorável à sua unidade. Ao contrário disso, lemos que Deus fez que o apóstolo Pedro pregasse na língua daqueles que o ouviam! Importa apontar, também, que as pessoas reunidas no Pentecostes eram piedosos israelitas chegados a Jerusalém das diferentes regiões onde residiam. Pentecostes não foi um evento que se possa comparar a uma assembleia das Nações Unidas. O povo presente ali era bastante homogêneo etnicamente. Além disso, Pentecostes foi o batismo de Babel. O Dr. Francis Nigel Lee [1934-2011], no seu Race, people and nationality, explica bastante concisamente a relação entre Babel e Pentecostes:

Pentecostes consagra a legitimidade da separação das nacionalidades ao invés de reprová-la. Com efeito, mesmo no advento da nova terra depois da segunda vinda de Cristo, é-nos dito que aqueles das nações que forem salvas caminharão à luz da Jerusalém celestial, e que os reis da Terra levarão a glória e a honra — os tesouros culturais — de suas nações para ela… Mas não há em nenhum lugar das Escrituras nenhuma indicação de que os povos devam ser amalgamados numa só grande nação.

Qual, então, será o destino das nacionalidades separadas, como diz o Prof. Lee? As nações separadas estariam destinadas à “fusão” pela difusão do Evangelho? Ou as nacionalidades separadas persistirão? Os etnonacionalistas estamos convencidos de que as nacionalidades separadas manter-se-ão separadas até mesmo na próxima vida sob os novos céus da nova terra. Nós lemos mais sobre isso no Apocalipse de João, quando ele escreve que “E as nações dos salvos andarão à sua luz [da Jerusalém celestial]; e os reis da terra trarão para ela a sua glória e honra” (Apocalipse 21:24). O apóstolo João lobriga também cristãos de todo clã, tribo, povo e nação no céu (Apocalipse 5:9: 7:9), revelando que “no meio da sua praça […] estava a árvore da vida […]; e as folhas da árvore são para a saúde das nações” (Apocalipse 22:2). Na Igreja, pois — e não nos deve faltar coragem para afirmá-lo — há distintas e separadas nações. Quando alguém se torna cristão, conserva sua identidade étnica e sua identidade racial. Estes atributos não são perdidos em Cristo, ao contrário: são legitimados e santificados da mesma forma como são santificados ambos os sexos na distinção de sua identidade no seio da família e da Igreja. Que papel cumprem as nações numa sociedade cristã? Esta questão encontra-se na base da tradicional compreensão cristã da ordem social.

O papel da nacionalidade

[No artigo “A família de Deus”], J. C. Ryle escreveu que “a comunidade de sangue é a de mais forte coesão”. No Deuteronômio 23, Israel recebe as leis sobre quem pode ser integrado na congregação do Senhor. A congregação do Senhor significa, provavelmente, a igreja nacional de Israel. Importa frisar que a assimilação leva em conta como critérios de sua possibilidade a hereditariedade e a história. Os moabitas e os amonitas são completamente excluídos por causa de sua má história com os filhos de Israel, enquanto estes assimilam mais facilmente o Egito por sua condição de estranhos na terra dos faraós. Edom e Israel foram nações que tiveram uma história “complicada”, para dizer o mínimo. Mas os edomitas assimilam-se facilmente à congregação israelita em razão da consanguinidade, porquanto ambos os povos descendem do patriarca Isaque. Daí a referência a Edom como o irmão de Israel (Deuteronômio 23:7; Números 20:14). A importância da consanguinidade que se ensina nessa passagem mereceu a devida ênfase do renomado biblicista Matthew Henry, que sobre isso escreveu: “Por causa dessa relação de leis, embora muitos não a aceitam bem, a falta de bondade nas relações pessoais deve ser perdoada” (Complete commentary on the whole BibleDeuteronômio 23:1-8).

A identidade étnica consiste numa forma de extensão da família. A Bíblia não endossa a noção de uma nação proposicional consistente mais nas ideias do que na linhagem. Israel é a nação que serve de exemplo, e a voz de Deus chama as demais nações para segui-lo (Deuteronômio 4:5-7). O que se preconiza aí é que todas as nações, à semelhança de Israel, devam ser identificadas por critérios hereditários, ou seja, pela linhagem de seu povo. O modo mais fácil de entender a nação no sentido mais apropriado é considerá-la como uma família ampliada. O antigo Israel compunha-se de doze tribos originárias do seu patriarca Jacó, as quais eram identificadas pelas famílias de que se formavam. Os primeiros oito capítulos do 1 Crônicas são dedicados a listar as famílias das tribos, porque “todo o Israel foi contado por genealogias” (Números 1-4; 1 Crônicas 1-8; 9:1).  

Os não israelitas eram chamados de estrangeiros ou viajores e deviam ser tratados justa e gentilmente (Êxodo 12:48s; 22:21; 23:9; Levítico 23:22; 24:22; Números 9:14; 15:15s, 29s). A melhor ideia que se pode fazer desses ádvenas é considerá-los como hóspedes convidados a uma casa. Enquanto hóspedes, deviam ser recebidos com as maiores gentilezas, mas não poderiam se adonar de nada do seu anfitrião. Aliás, o afluxo descontrolado de estrangeiros para minar as suas forças e consumir as suas riquezas é como Deus promete castigar a impenitência de Israel (Deuteronômio 28:32-36). Nas atuais circunstâncias dos Estados Unidos, esse medonho castigo parece estar sendo aplicado aos anglo-saxões. Até os pretos poderão perder o seu lugar nos Estados Unidos por sua infidelidade ao Evangelho, por força dessa mesma passagem bíblica, conforme a curiosa interpretação do Rev. Jesse Lee Peterson. A afinidade dada pelas relações de sangue são de interesse tanto para o governo da sociedade quanto para o direito de propriedade, porquanto só os israelitas podiam dispor da terra em caráter permanente, a qual era dividida conforme a identidade tribal.

O princípio do mando patriarcal

A Bíblia coloca a autoridade familiar na mão dos maridos e dos pais.25 Samuel Rutherford, em Lex, rex (Q.XIII, pp. 51-52), escreveu:

O pátrio poder, por ter sido a primeira forma de governo e modelo para todas as outras, certamente consiste na modalidade superior de exercício cracial; porque é melhor que o meu pai me governe do que o faça um estranho e, por isso, o Senhor proibiu o seu povo de ter acima de si um estrangeiro como o seu rei. O Prelado discorda […], o pai [de um homem, entretanto,] nasceu para estar na obediência somente de seu próprio pai, por isso […] o governo natural não é senão o do pai e do marido.

Isso é considerado “racista”, “sexista” ou “chovinista” pelos padrões atuais, mas Deus não costuma dar muita importância à opinião dos homens! Sobre a autoridade e chefia do homem como também sobre a autoridade dos pais, confira as passagens seguintes: Gênesis 2:18; 3:16; Êxodo 20:12 (compare com Deuteronômio 5:16), Números 30; Isaías 3:16-24; 1 Coríntios 11:7-12; 14:34s; Efésios 5: 22-33; Colossenses 3: 18-21; 1 Timóteo 2: 9-15; Tito 2: 1-8; e Pedro 3: 1-7. Na Bíblia, a autoridade civil é uma extensão natural da autoridade familiar. O texto na base dessa posição está em Deuteronômio 17:15, determinando que Israel terá por rei sempre alguém dos seus homens, acima de quem só um irmão deles poderá estar, nunca um estrangeiro. Importa considerar que, na Bíblia, “irmãos” nem sempre significa cristãos. Disto temos exemplos em Números 20:14, Deuteronômio 1:16; 23:7, 2 Reis 10:13-14, Neemias 5:7, Jeremias 34:9 e Romanos 9:3, passagens nas quais essa palavra tem sentido étnico dado pela identidade de Israel. [John] Gill mostra, no seu Exposição da Bíblia, que o rei é irmão de Israel pela nação e pela religião, não só, exclusivamente, pela religião. Keil e Delitzsch, no seu Commentary on de Old Testament, indicam que o rei não é um forâneo ou não israelita.  Com base em Deuteronômio 17:15, [John] Knox, em seu combativo The first blast of the trumpet against the monstrous regiment of women [O primeiro toque da trombeta contra o monstruoso governo das mulheres], sugere que todas as mulheres e os estrangeiros estavam excluídos. Não é demais repetir que não podemos tomar os estranhos ou estrangeiros referidos como se todos fossem necessariamente infiéis. Disso temos exemplo em Isaías 56:3, passagem que afirma a possibilidade da aliança de Deus com forâneos. Também Samuel Rutherford toma Deuteronômio 17:15 como texto fundamental para a sua obra magna sobre o governo civil na qual ele comenta que “o rei é alguém da família” (Lex, rex, QXXV, pp.120-124). Eu diria, também, que os estrangeiros poderiam ser circuncidados (Êxodo 12:48), mas, ainda assim, não se confundiam com os filhos de Israel (Números 11:4), tampouco eram admitidos na magistratura (Deuteronômio 1:13-16; 17:15). A nação de Israel assentava-se na hereditariedade (Deuteronômio 15:12; 23:7; Números 20:14; Levítico 18:26; 22:18). Levítico 18:26 é especialmente revelador, porque aponta como os guardiães das leis de Deus aqueles da nação (éthnos) israelita e os estranhos (não israelitas) que habitavam entre eles. Este é um exemplo cabal de que a nação de Israel compunha-se pela hereditariedade, não apenas pela adesão convencional ou espiritual.

Há outras passagens semelhantes no livro de Samuel Rutherford que confirmam a natureza familial da autoridade civil. Os reis e rainhas são referidos como pais e mães. Outros trechos bíblicos desse mesmo teor: 2 Samuel 5:1 e 1 Crônicas 11:1, nos quais as tribos de Israel confirmam a legitimidade de Davi como postulante ao governo por serem elas da “carne e sangue” de Davi. As referências à carne, ao sangue indicam certa correlação dada pela hereditariedade, a qual não se aplicava a todos. Os chefes deviam ter com os seus subordinados afinidade de sangue, o que parece corresponder ao que diz Moisés em Deuteronômio 1:13-16 e 17:15. Isto estabelece o princípio básico para o governo das nações, conforme Eclesiástico 17:17.

 

(Ressalvemos que, como se sabe, o Eclesiástico é livro deuterocanônico. O ensino tradicional sobre o deuterocânon diz que os seus livros não são divinamente inspirados, acrescentando, não obstante, que sua leitura será de proveito para a edificação dos cristãos, como também que esses livros devem ser lidos à luz dos livros do primeiro cânon. Cristo e os apóstolos conheciam muito bem o deuterocânon, a cuja literatura o Novo Testamento faz muitas referências.)

Voltando à vaca fria: essa correlação de carne e sangue é a mesma que a Bíblia determina como regra para o casamento (Gênesis 2:23). Deus criou a mulher para ser a “auxiliadora” do seu marido, o que se cumpre da melhor forma pela relação de carne e osso de Adão e Eva. O intercasamento, ou seja, o casamento inter-racial, ao ligar cônjuges de distantes nações, quebra essa regra mencionada em Gênesis 2:23s para o casamento e o faz de forma análoga à poligamia e ao casamento entre pessoas de idades muito diferentes, que também transgridem a norma do casamento dada pelo exemplo de Adão e Eva. Menções negativas ao miscigenismo constam das passagens seguintes da Bíblia: Esdras 9:2; Jeremias 25:20; 24; 50:37; Ezequiel 30:5 e Daniel 2:43. Nesse mesmo sentido, Abraão, Isaque, Manoá e Tobias aconselham os seus filhos a não se casarem com pessoas de outros povos (cf. Gênesis 24:1-4, 37, 41; 26:34s; 27:46; 28:1s; 29:14; Juízes 14:3;Tobias 4:12).

Considerações de natureza civil também pesaram contra o casamento com gente dos povos que eram inimigos de Israel. A lei constante no Deuteronômio 23:1-8 era aplicada por Esdras e Neemias no intento de impedir casamentos com aqueles interessados no dano de Israel (Esdras 10 e Neemias 13 sobre a aplicação da lei do Deuteronômio 23). As razões práticas para o que reza o Deuteronômio 17:15 são óbvias. Se um estranho governa uma nação, ele buscará, naturalmente, expropriar o numerário e as propriedades do povo nativo para com essas riquezas beneficiar aqueles de sua própria carne e osso. Isto se aplica tanto a cristãos quanto a não cristãos, porquanto muitas nações sempre existirão na Igreja, mesmo no céu (Apocalipse 21:24). Pode haver exceções a esta regra. Deus usou José, por algum tempo, como o sábio regente a serviço do faraó no Egito (Gênesis 39:4-6), e o rei Ciro, por meio da promulgação de justo decreto, permitiu que os israelitas voltassem à sua pátria sob a proteção dele (2 Crônicas 36:22s). Estes casos são as exceções da regra e mostram um Deus que faz das tripas coração numa situação muito aquém da ideal.

A propriedade tribal

A Bíblia promove a propriedade privada. Isto é consubstancial ao mandamento contra o roubo (Êxodo 20:15; Deuteronômio 5:19). Deus é o verdadeiro e devido senhor de tudo quanto existe (Salmos 24:1), mas Ele delegou a zeladoria da criação para que a humanidade tivesse o domínio sobre todas as coisas criadas (Gênesis 1:28ss). Parte deste domínio executa-se por meio da propriedade privada. Deus dividiu a terra habitável entre diferentes nações (Deuteronômio 32:8 e Atos 17:26). Deus espera que as fronteiras que Ele estabeleceu sejam reconhecidas e respeitadas (Provérbios 22:28 e Deuteronômio 27:17). Isto não significa que as fronteiras políticas nunca devam mudar. Um bom exemplo foi o cisma político que dividiu a nação de Israel em dois reinos separados — Israel e Judá, depois da morte do rei Salomão. O fato da instabilidade dos limes políticos ao longo do tempo não anula o princípio e a relevância das fronteiras em geral sob a vontade de Deus.

A lei de Deus também provê Israel com a disposição de que a propriedade permanecesse com as famílias e clãs. O primogênito de cada família era o primeiro herdeiro das terras e outros bens de seu pai (Números 3) e, pois, tornar-se-ia o chefe da casa paterna depois da morte do progenitor, arcando também com os deveres de cuidado para com os seus familiares. Este é o conhecido direito da primogenitura e era praticado por injunção legal nas sociedades europeias até recentemente. Na falta de um herdeiro masculino, o marido mais velho de alguma das filhas seria o herdeiro do patrimônio. E se o esse genro fosse de outra tribo ou clã? Neste caso não ficaria fácil transferir o legado de uma família ou tribo para outra? Sim, ficaria, e justamente para evitar que isso acontecesse Deus prescreveu que as herdeiras se casassem com homens da tribo de seus pais (Números 27:1-11; 36). Seja lembrado que Israel foi-nos dado como exemplo do modo como as nações devem ordenar as suas sociedades (Deuteronômio 4:5-7). Fica claro, pois, que Deus zela pela herança física e na lei divina há cláusulas de proteção contra o esbanjamento ou a dissipação total ante o risco de propostas ou condições financeiras em circunstâncias adversas. A Bíblia promove o nacionalismo econômico, pelo que autoriza a tributação dos negócios de estrangeiros com os israelitas, como também instaura as leis do Jubileu, por força das quais as propriedades perdidas são recuperadas, e as dívidas, perdoadas, e os escravos, libertados (Levítico 25). Bem ao contrário disso e conforme a mentalidade nas condições da “economia global”, os banqueiros internacionais e os grandes negociantes buscam o lucro quando mesmo em prejuízo do bem-estar de seus compatriotas e até da própria família!

Essa questão remete à figura de Nabote, um dos melhores exemplos bíblicos de fidelidade à herança familiar. O rei Acabe ofereceu vultosa soma pela vinha de Nabote que ele tanto cobiçava. Nabote recusou a proposta, dizendo-lhe: “O SENHOR me livre de te ceder a herança dos meus antepassados” (1 Reis 21:3). Nabote expressa aí, claramente, que a sua lealdade a seus ancestrais é mais forte do que o seu interesse em ganhos imediatos. A ironia no laissez-faire capitalista é que, na ânsia do enriquecimento rápido, a mercancia da terra redunda na concentração de riqueza nas mãos de uma minoria de privilegiados no mundo dos negócios. As sociedades que negligenciam a sabedoria bíblica sofrem as consequência desse erro no desbarato de sua herança!

Os impérios e a nacionalidade proposicional

O princípio do governo parentelar e da propriedade tribal tem contra si a existência dos impérios. Um império é o reino que se estende sobre diversas tribos, nações e povos. A nacionalidade proposicional tem sua origem nos impérios. A primeira tentativa de construção de um império de que se tem registro é a de Ninrode na cidade de Babel, suso mencionada. O profeta Daniel também refere uma série de impérios que dominariam o mundo mediterrânico (Daniel 2; 7). Os impérios, geralmente, têm vida relativamente curta e são mantidos por meio de um poder militar agressivo (Daniel 2:37-40; 7:19). Os impérios são uma paródia do reino espiritual de Cristo. O império crístico, este sim, expandir-se-á até abarcar todas as nações e povos (Daniel 2:44; 7:13s; Apocalipse 5:9; 7:9), instaurando-se pacificamente pelo ministério do Espírito Santo, nunca pelo emprego de força militar (João 18:36).

Os Estados Unidos, tradicionalmente, não eram vistos como uma “nação proposicional” até recentemente na história. John Jay, o primeiro ministro da Justiça e coautor dos Federalist Papers, escreveu sobre a fundação dos Estados Unidos:

Com o mesmo prazer tenho observado muitas vezes que a Providência se agradou de nos dar um país integrado e um povo unido — um povo descendente dos mesmos ancestrais, falando a mesma língua, professando a mesma religião, aderente aos mesmos princípios de governo, muito similar em seus usos e costumes, e que por meio de suas assembleias, suas armas e esforços, lutando lado a lado numa longa e sangrenta guerra, nobremente estabeleceu a liberdade e a independência gerais (John Jay. Federalist Number 2).

 

Caso o leitor não saiba, com a frase “descendente dos mesmos ancestrais” John Jay refere-se àqueles americanos de origem europeia; e pela expressão “a mesma religião” ele quis dizer que os americanos professavam o cristianismo.

O problema subjacente às nações proposicionais é que elas sofrem conflitos internos devido às diferentes interpretações de suas proposições. Tomemos os Estados Unidos como exemplo. Os Estados Unidos são tidos por país proposicional unido na obediência a certos “valores”, como a “liberdade”, a “democracia” ou — este é o meu favorito: a decantada “tolerância”. Quem entende esses conceitos da mesma forma? Ninguém! Por isso é que os ciclos eleitorais não passam de acirrados debates sobre “valores” indefinidos e carentes de sentido. Os Estados Unidos vêm caindo na condição degenerada de nação proposicional nas últimas décadas, mas não foram a primeira nação proposicional a existir. O historiador greco-romano Públio Élio Aristides escreveu sobre a cidadania universal romana, extensivamente, qualificando-a como ferramenta para a  preservação do domínio sobre os povos submetidos ao império. Sobre isso, disse ele:

O mais notável e louvável de tudo é a grandeza de vossa concepção de cidadania. Não há nada de comparável no mundo. Vós haveis dividido toda a população do império — e ao dizer isso eu me refiro à população do mundo inteiro — em duas partes; numa parte, estão   aqueles mais cultos, virtuosos e capazes de todo lugar, que vós fizestes cidadãos e nacionais de Roma… Nessa categoria, nenhuma distância no mar ou na terra afasta um homem da cidadania. A Ásia e a Europa não se distinguem em relação a tal questão. Tudo está aberto para todos; e ninguém com a competência para um cargo ou responsabilidade se conta entre os alheios. Para esses, Roma nunca disse “não há mais vaga!”.

Na outra parte, na parte dos não contemplados, entre aqueles que permanecem estrangeiros, ninguém merece confiança ou alguma função pública. O que existe aí é uma espécie de “democracia mundial” para os mais ricos e poderosos, restando os demais sob o governo ou direção de um maioral… Vós separastes a humanidade entre romanos e não romanos… e por causa da divisão assim estabelecida, em toda cidade por todo o império há muitos forâneos que compartilham a cidadania convosco não menos do que com a mesma gente deles. E alguns desses cidadãos romanos em nenhuma vez nem sequer pisaram Roma.

Parece familiar? Essa descrição assusta por corresponder ao que se passa hoje nos Estados Unidos quanto às políticas de imigração e naturalização! No ano 212 d.C., o imperador Caracala estendeu a cidadania romana para todos os homens livres do império, da Britânia à Arábia, conforme a chamada Constituição Antonina. Quando os americanos promovem o conceito de nação proposicional na tentativa de “dar segurança para a democracia no mundo”, incorremos no erro de decalcar os piores aspectos da Roma pagã que tentou impor uma “democracia global” sob o domínio de um homem. A presente política religiosa dos Estados Unidos corresponde à mesma política desse tipo adotada na Roma imperialista. O mesmo é dizer que todas as religiões são toleradas, desde que obedientes ao Estado, mas Cristo não aceita rivais em matéria de religião (Mateus 12:30). Em Roma, César deve ser adorado como Deus, quaisquer sejam outros deuses que cada um possa adorar, e nos Estados Unidos atuais nós olhamos para o Estado assim como faziam os romanos, dele esperando a satisfação das nossas necessidades e mais comodidades.

Os Estados Unidos foram fundados segundo o modelo romano de um império proposicional? Ou foram fundados como nação bíblica radicada na história, na tradição, na consanguinidade e na fé cristã? Os Estados Unidos foram fundados pelos colonos na Virgínia e pelos peregrinos em Massachússetes como nação bíblica. No selo da carta da Companhia da Virgínia constava a imagem do rei inglês James I. Os peregrinos do Mayflower referiam-se a si mesmos como “súditos leais de nosso venerando senhor Rei James”, ou seja, eles se viam mais como súditos ingleses do que como cristãos sem soberano reconhecido a que devessem obediência no mundo. O presidente George Washington tratou de assegurar que a imigração e a naturalização estivessem restritas àqueles de “gente livre, branca e boa”. Não por acaso, a lei de naturalização de 1790 foi a primeira da política constitucional. Houvéssemos acatado a experiência e a sabedoria dos americanos das gerações passadas, não haveria religiões não cristãs ou anticristãs aqui nos Estados Unidos. O imperialismo e o marxismo cultural seguem abolindo as nossas fronteiras, em alguns casos já sem sentido, e suas leis substituem a lei de Deus como fonte da nossa política. Não evitaremos que recaia sobre nós o castigo de Deus prometido àqueles que desrespeitassem a sua lei e os seus preceitos (Deuteronômio 28:43s).

A defesa do etnonacionalismo

A esta altura, deve estar claro que não existe alternativa a não ser abraçar o etnonacionalismo, conforme estabelecido na Bíblia como a norma. A Europa deveio grandiosa pelo acatamento à lei de Deus em todas as coisas, no que se inclui o etnonacionalismo. Nós nos afastamos para longe da civilização que era a nossa e que prevalecia de forma tão evidente até algumas décadas atrás.  Durante os anos sessentas, o marxismo cultural engendrou o chamado “movimento dos direitos civis”, que instilou na sociedade a ideia abíblica dos “direitos iguais”, levando-nos à subversão da lei de Deus.

Como cristãos que somos, temos o dever moral de defender a ordem divina ameaçada em nossas vidas, famílias e sociedades. A Bíblia mostra-nos, claramente, que as nações devem estar ligadas pelos laços naturais do sangue e do solo. Devemos rejeitar as doutrinas que rejeitam a noção cristã do etnonacionalismo presente nas Escrituras Sagradas. Não foi por coincidência que rejeitamos a base cristã da identidade nacional quando, simultaneamente, rejeitamos a doutrina cristã sobre o casamento, os papéis sexuais e a moralidade. A refutação do etnonacionalismo não é mais do que um sintoma da refutação da própria lei de Deus na sua integridade. Fico triste de reconhecer que, em muitos casos, cristãos professos fazem exatamente isso.

A fundação da nação bíblica como definida na Tabela das Nações tem por base a comum ancestralidade, a comum religião, a comum história e costumes comuns, o que torna possível a mútua partilha de ideias e valores, condição sem a qual uma nação não passará de abstração jurídico-administrativa. Nos Estados Unidos, cometemos o erro que os romanos cometeram antes de nós e podemos não escapar do desastroso destino que foi o deles. Os cristãos europeus, legatários da Civilização Ocidental, estamos numa encruzilhada histórica. Ou continuamos no caminho insensato de nossos antecessores da Roma pagã até o abismo que a tragou, ou revivificamos o espírito do nacionalismo cristão, que tantas vezes livrou o Ocidente da ruína e preservou a sua civilização por muitas gerações dos povos europeus. A salvação está em retornar ao caminho reto antes palmilhado pela nossa gente (Jeremias 6:16) e de novo abraçar o Deus de nossos maiores. Só o Altíssimo pode reconstruir nossas cidades e revestir de carne os ossos secos de nossos avoengos (Ezequiel 37). Enfrentemos o futuro com otimismo, na esperança de que Deus resgate aqueles que perseveram na fé e reconstrua, mais uma vez, as ruínas onde agora habitamos (Isaías 1:9).

_____________________

Fonte: Faith & Heritage. Autor: Davis Carlton. Título original: A biblical defense of ethno-nationalism. Data de publicação: 19 de janeiro de 2011. Versão brasilesa: Chauke Stephan Filho.