The White Nationalist Manifesto by Dr. Greg Johnson

/64 Comments/in /by

The White Nationalist Manifesto
Greg Johnson
San Francisco: Counter-Currents, 2018
150 pages

I first met Greg Johnson in 2001 as part of a group of fifteen conference attendees having a late dinner at the Grove Park Inn in Asheville, NC. Dr. Johnson was among those seated at my end of the table. To drop two familiar names, Sam Francis and Jared Taylor were among those seated at the other end. From his introduction I got the impression that Dr. Johnson was an academic doing research on our movement, accompanied by two grad students and a London journalist who was writing a book on political fringe groups. As I recall, he asked a lot of questions and did a lot of listening. Since that introduction he has risen to a position of  prominence and I would name him among the top ten living figures in our movement in terms of output, activity, influence and recognition, although I admit my rating system is biased in favor of intellectual output, which in Dr. Johnson’s case is considerable.

For those familiar with Dr. Johnson’s work there is much in this book that they have seen before, even some topics that have been covered by many different authors, such as Robert Putnam’s findings on the connection between diversity and alienation and John Jay’s celebration of America’s original lack of diversity in the Federalist No. 2. But this book is intended both as an introductory primer and comprehensive summation for potential converts and those new to the movement as well as a much more thorough and fully developed discussion of its topics for movement veterans.

What is new is the focus on the two ultimate topics of our movement. The first topic is the ultimate problem: the fact that our race is undergoing a process of destruction or genocide by multiracialism. The second topic is the ultimate and only sufficient solution to the problem: a grand separation of the races either by the removal of non-Whites (the only solution for Europe) or partition of the country’s territory into independent nations for the different racial groups, now commonly called “ethnostates,” a term derived from Wilmot Robertson’s 1992 book of that title which has gained increasing currency over the last decade. Read more

Family Reunification Is Former French President Valéry Giscard d’Estaing’s “Great Regret”

/13 Comments/in , /by

French President Valéry Giscard d’Estaing

Valéry Giscard d’Estaing was the center-right president of France between 1974 and 1981, a bit more of a liberal than a conservative. Giscard presided over the consolidation of continuous postwar Afro-Islamic immigration. His biographer, Éric Roussel, has recently revealed that the institution of family reunification is the “great regret” of his presidency:

Family reunification is his great regret, which was decided by a simple decree by [his prime minister] Jacques Chirac in 1976. . . . The idea of letting immigrants’ families come seemed, at the time, to be natural. The massive increase of immigration from Muslim countries however proved deeply divisive. Raymond Barre incidentally suspended [the decree] three years later [as prime minister], before the Council of State [France’s highest court] annulled this decision arguing that family reunification was now one of the general principles of law.

We note here the revolutionary redefinition of the law by the courts, in effect declaring restrictive immigration policies illegal. This is scandalous in light of public opinion’s hostility to immigration and the fact that there is no evidence that immigration restriction, especially to preserve national identity, is in any way incompatible with France’s founding Republican principles. In June of this year, France’s highest court similarly declared a “principle of fraternity” whereby it was declared unconstitutional to prosecute someone for housing illegal immigrants. The courts are betraying the very constitution and law they have sworn to uphold.

Giscard, now aged 92, has said that he regrets enabling chain migration into France: 

The idea [of family reunification] was right and generous in itself. . . . But it was applied badly and I was wrong to not have monitored its implementation more closely; I am therefore responsible. . . . We aimed for the core family as we understood it and we saw the arrival of completely different family cores.

In short, by applying the assumptions of the Western nuclear family to Muslims, family reunification allowed enormous Muslim clans to settle France.

Giscard had also considered repatriating 500,000 Algerians during his term but backed down. Giscard has been vocal since 2002 in opposing Turkey’s joining of the European Union, saying that “Turkey . . . is not a European country.” Turkish membership would be in his view “the end of the European Union!”

In other news, the former president’s son, the 61-year-old Henri Giscard d’Estaing, was recently violently mugged and robbed by two Gypsies in Paris as he was withdrawing money from a cash machine. Just one more unpleasant example of daily life which the French must accustom themselves to since President Giscard and his fellow politicians and jurists decided that it was just fine to completely transform the demographics of France without popular approval.

In all this, Giscard is typical of an entire generation of postwar European politicians who felt that the Afro-Islamization of Europe was a mistake and yet did nothing to prevent it. German conservative chancellor Helmut Kohl, for instance, had also considered repatriating half of Germany’s Turkish population in the 1980s. German social-democratic chancellor Helmut Schmidt similarly said in retirement that Turkish immigration had been a mistake.

Enoch Powell’s famous phrase comes to mind: “All I know is that to see, and not to speak, would be the great betrayal.”

William Gayley Simpson on Christianity and the West

/38 Comments/in , , , , /by

William Gayley Simpson in the early 1940s

The following is adapted from a book I wrote based on interviews with the late white activist William Pierce, The Fame of a Dead Man’s Deeds.

“Someone else you might want to include in this [book] project,” Pierce called out to me as I was leaving his office at the end of one of our evening talks, “is William Gayley Simpson.  Do you know about him?”

Very little.  All I knew about Simpson was that he had written a book called Which Way Western Man? (free pdf) and that Pierce had published it under his own imprint, National Vanguard Books.  I hadn’t read the book.

“Simpson was born in 1892, the same year as my father,” Pierce continued, “so he was a generation ahead of me.  In the ’30s he was interacting with the public in a big way, speaking at a lot of universities, mostly about peace issues, how we must never get into another world war and that sort of thing, and at one time he taught Latin, mathematics, and history at a boarding school around where he lived in New York state.  Somehow, he had gotten hold of something I had written—this must have been around 1975—and he wrote me about it.  At that time, he was over 80-years-old [he died in 1991 at 99].

“We started corresponding.  I found Simpson to be a deep, sensitive, and serious man.  He invited me to visit him up at his farm.   He had built a farmhouse with his own hands, a really nice house, and he had a shop and outbuildings.  He did some planting, but mostly he just lived there and thought and wrote and maintained contact [letters in those days] with people from all over the world.  I stayed with him a few days and visited him a couple more times after that.

“Simpson told me about a book he was finishing up, which turned out to be Which Way Western Man?  I read it and was very impressed and published it.  We sold that printing, and then we did two more printings, about seven thousand copies, and sold out on those.   Let me get you a copy of Which Way Western Man?”

Pierce stood up from his desk, turned to his left, took a couple of steps, and turned left again through an open door into his library.  I followed.   It was dark in there—I could barely make out the titles of the books.  It was a good-sized room, about fifteen-by-twenty feet.  It reminded me of the stacks in a university library, the same kind of metal shelving.   Rows of shelves tightly packed from floor to ceiling with books spanned the room’s interior.  Pierce had labels taped onto the shelves categorizing his collection, so he knew right where to find the Simpson book.  I stood behind him and took in this tall grey-haired man standing in this gloomy library as he turned a few pages of the Simpson book, his eyes just a few inches from the print as he had very poor sight.  

Pierce handed me the bulky, dark blue paperback.  My hand gave way a bit from the weight of what I later learned was a 758-page volume.

I thanked Pierce for the book and told him I would spend the rest of that evening and the next day looking it over, and that if I could get my thoughts organized I’d talk to him the next evening about what Simpson had written.   Read more

Victorie stil italian

/1 Comment/in /by

Nu este un secret faptul că politica europeană a cotit în mod constant spre dreapta în ultimii ani. Social-democratia de centru și socialismul se prăbușesc în Europa. A existat o creștere concomitentă a extremei stângi și a dreptei naționaliste, deși puterea este acum în cea mai mare parte acumulată de (inutilele) partide de centru-dreapta.

Partidele populiste, anti-imigrație de dreapta din Europa au inregistrat cateva succese notabile. Guvernul danez, care guvernează cu sprijinul Partidului Popular Naționalist Danez (DF), a anunțat că va avea nevoie de zero (0) refugiați ONU în 2018, invocând faptul că prea puțini dintre refugiații aflați deja în Danemarca au găsit un loc de muncă sau s-au integrat. Pe scurt, acestea reprezintă o povară economică și socială. De asemenea, Danemarca a adoptat recent legislația “asimilării forțate” pentru a pune capăt societăților paralele existente în ghetourile musulmane ale țării – (de exemplu, “îngrijire obligatorie pe timp de cel puțin 30 de ore pe săptămână pentru copiii de până la șase ani care trăiesc în zone rezidențiale, care include cursuri în valori daneze “cum ar fi egalitatea de gen, comunitatea, participarea și responsabilitatea comună”). În calitate de realisti ai rasei, am spune ca o astfel de legislatie ratează punctul de vedere, în măsura în care moștenirea genetică indigenă unică a Danemarcei este în continuare distrusă.

În Austria, partidul naționalist al libertății austriece (FPÖ), în prezent, conduce în Austria ca partener junior într-o coaliție condusă de tânărul conservator sebastian Sebastian Kurz. In trecut, când guvernul FPÖ a ajuns la guvernare, în 2000, Uniunea Europeană a votat sancțiuni pentru a pedepsi austriecii pentru îndrăzneala de a permite Partidului populist de dreapta să fie la putere, democrația nemaicontând. Aceasta ne arată cât de departe am ajuns: cu populiștii la putere în mai multe țări europene, nu mai există un consens între cele 28 de state membre de a pedepsi austriecii pentru “votul greșit”.

În Ungaria, avem de ani de zile un guvern patriotic sub Viktor Orbán, care a denunțat în mod regulat și explicit amenințarea reprezentată de multiculturalism si de imigrația afro-islamică care atinge nivelul de înlocuire a populaiței originale europene. În Polonia, un guvern național-populist mai puțin interesant a venit la putere. Instituțiile UE denunță în mod regulat aceste guverne ca fiind “încălcarea statului de drept”. Ca și în Statele Unite, stânga europeana pare să considere că “încălcarea statului de drept” înseamnă, practic, ” să faci ceva ce stângii nu îi place “, indiferent de ceea ce doresc oamenii sau de ceea ce spune legea. În Ungaria și Polonia, guvernele populiste și-au menținut popularitatea și s-au angajat să se protejeze reciproc utilizând votul de veto contra oricăror sancțiuni aplicate de UE de la Bruxelles.

Retragerea graduală a Marii Britanii din UE nu provoacă în guvernul britanic nici o înverșunare și isterie pasională în rândul liberalilor. În practică, nu prea multe par să se întâmple. Rezultatul final va fi probabil o modificare minoră a relației economice a Marii Britanii cu continentul: bugetul UE va avea o gaură mare în care ar fi fost contribuția contribuabilului britanic, în timp ce Marea Britanie ar putea suferi (cel puțin pe termen scurt) pe piața comună europeană.

Până în prezent, cea mai interesantă evoluție a avut loc în Italia. În luna iunie a acestui an, un guvern fără precedent a venit la putere condus de naționalistul Lega Nord (LN) și de populistul Cinci stele (M5S). Lega a fost, anterior, un partid regional, a cărui preocupare principală a fost frustrarea produsa  de Italiea de Sud percepută ca o povară economică masivă purtată de contribuabilii din nordul Italiei; totuși, s-au opus și imigrației. Sub tânărul și carismaticul Matteo Salvini, partidul sa re-focalizat pe faptul că este anti-euro și, mai ales, anti-imigrație.

Mișcarea de cinci stele reprezintă un fenomen ciudat, întâlnit doar in Italia, fondat de comedianul Beppe Grillo. M5S este un fel de partid pur populist, concentrându-se pe democrația directă, transparență, ura asupra clasei politice italiene (supra-plătite și corupte) și. . . bani gratis. Într-adevăr, sudul Italiei, unde șomajul este în creștere, a votat pentru M5S pe baza unui venit universal de bază promis. Italia are cel mai mare procent de tineri, care nu se afla nici în proces de educație, nici angajati sau in formare (așa-numitele NEET) în întreaga UE.

Guvernul M5S-LN este un exemplu al alianței populiste anti-globalizare “dincolo de stânga-dreapta”, teoretizată și promovată de naționalistul francez Alain Soral. Guvernul M5S-LN este un exemplu al alianței populiste anti-globalizare “dincolo de stânga-dreapta”, teoretizată și promovată de naționalistul francez Alain Soral. Se îndoiesc că o astfel de strategie ar putea funcționa în multe alte țări. În Italia, totuși, observatorul este frapat de succesul noului guvern. Acest lucru este oarecum surprinzător, având în vedere haosul obișnuit și instabilitatea asociată cu politica italiană. În practică, a existat o diviziune eficientă a forței de muncă între Lega și Mișcare: condusă oficial de către prim-ministrul independent Giuseppe Conte (care se ocupă de summiturile internaționale), Mario Salvini se ocupă de imigrație și poliție ca ministru de interne, în timp ce Luigi Di Maio de la M5S servește ca ministru al economiei. Armata globalizantă italiană și ziarele de stânga au pierdut complet controlul asupra situației.

Salvini a prosperat în noul său rol. Atacat zilnic, el răspunde cu “un bacio e un sorriso” (un zâmbet și un sărut) și știe instinctiv cum se trimite un tweet ucigaș,  cum se face o baie de mulțime energizantă sau cand să renunte la costum si cravată pentru o ținută lejeră. Salvini a înfruntat în mod ostentativ UE, blocând accesul navelor ONG care aduc imigranți ilegali pe țărmurile Italiei. Avem nevoie de mai mult timp pentru a vedea care va fi rezultatul în practică (Salvini a exercitat presiuni asupra altor state UE de a prelua migranții italieni … care nici pe departe nu rezolvă această problemă), deși o nouă reducere drastică a fluxurilor de migranți către Europa prin Marea Mediterană pare probabilă.

Vesticii de stânga au abandonat însăși noțiunea de aplicare a legii în ceea ce privește imigrația. De asemenea, s-au înregistrat progrese în acest domeniu în cadrul noului guvern italian. Domenico Lucano, primarul din Riace, din sudul Italiei, un sat de 1.800 de locuitori, a devenit faimos când a primit cu brațele deschise 450 de migranți. Lucano, un simpatizant comunist, potrivit lui Le Monde, a fost arestat pentru facilitarea imigrației ilegale și organizarea căsătoriilor false, astfel încât migranții să poată obține documente de ședere. În aplicarea legislației privind imigrația în conformitate cu voința poporului italian, guvernul populist restaurează atât democrația, cât și statul de drept.

Crucial, Salvini a rupt tiparele obișnuite ale discursului. Într-o recentă conferință europeană privind securitatea, Salvini a contrazis afirmația ministrului  luxemburghez Jean Asselborn cum că Europa are nevoie de migranți din motive economice:

„Sunt plătit de cetățeni pentru a-i ajuta pe tinerii noștri să înceapă să fac copii din nou așa cum făceau acum câțiva ani și  nu să dezrădăcinez pe cei mai buni din tineretul african pentru a înlocui europenii care nu mai au copii. … Poate în Luxemburg există această nevoie, în Italia există nevoia de a ajuta copiii noștri să aibă copii, nu de noi sclavi care să înlocuiască copiii pe care nu-i avem.”

Asselborn, cu toată auto-neprihănirea reprezentantului unui paradis fiscal, a răspuns: “Merde alors!” Pe scurt, Salvini, ca și Orbán, susține că europenii au nevoie de mai mulți copii, nu de mai mulți migranți. Aceasta este o afirmație absolut adevărată atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere biologic.

În plus, Lega a devenit din ce în ce mai populară cu Salvini la putere, depășind M5S ca partid cu cel mai mare sprijin public. De mult timp sunt convins că există o mare dorință în rândul popoarelor nostre europene pentru guvernarea patriotică. Salvini culege fructul. Mișcarea și Lega sunt cotate acum la  60% din voturi, ceea ce înseamnă că ar putea câștiga cu ușurință noi alegeri, eventual cu o majoritate și mai clară, dacă este necesar.
Intr-adevăr, italienii s-au săturat,  nevoiți fiind să suporte neplăcerile crizei migranților, crimele africanilor, adesea mmonstruoase, și gestionarea economică incoerentă a UE.

În plus, atât M5S, cât și Lega înțeleg nevoia de schimbare culturală ca parte a schimbării politice. Di Maio va elimina jurnalistii “paraziti” numiti de catre partidele clasice la RAI, radiodifuzorul public national. Guvernul a numit de atunci pe Marcello Foa, de care mass media se plânge că are opinii eurosceptice și anti-imigrație, la conducerea RAI. De fapt, nu sunt sigur care opiniile reale ale lui Foa, dar orice pas spre pluralismul politic și ideologic autentic în mass-media ar fi un pas în direcția cea bună după decenii de hegemonie culturală a stângii.

Acesta este modul în care ar trebui să evaluăm succesul guvernelor naționaliste: în ce măsură frâneaza sau chiar inversează declinul și înlocuirea demografică? În ce măsură promovează cultura către o recunoaștere a intereselor etnice europene și a realităților biologice ale vieții umane în general?

Cu toate acestea,  nu totul este perfect. Lăsând economia în mâinile M5S, Lega Nord riscă să înrăutățească performanțele economice ale Italiei. M5S, a cărei ideologie este, în general, vagă, va face piața muncii mai rigidă și va crește deficitele publice. Lega a susținut ruperea de către M5S a normelor UE privind deficitul, însă se întreabă dacă acest lucru va fi durabil pe termen lung. În orice caz, guvernul a aprobat recent bugetul de 15 miliarde de euro, adică un deficit de 2,4% din PIB,  și va combate imigrația ilegală și sărăcia în Italia.

M5S reprezintă o tendință democratică, adică una haotică și entropică, care este utilă pentru a sparge sistemul liberal, pentru a-și articula propriile pretenții și contradicții.

Dar, în final, vrem societăți guvernate de valori corecte, valori conforme cu adevărurile biologice și etice. Sperăm că, dacă popularitatea lui M5S va scădea sau dacă politicile sale vor deveni prea costisitoare, Lega va putea să se elibereze din alianță. Cu siguranță, Lega are potențiali aliați atât pe dreapta conservatoare, cât și pe cea naționalistă pe care ar putea să se bazeze.

Italia este un studiu de caz bun despre modul în care statele naționale europene, care sunt toate inerent autoritare, pot “vira” destul de decisiv, așa cum am văzut și în țările din grupul Visegrád.

Aș vrea să fiu atât de plin de speranță pentru Franța. Rassemblement Nationale al lui Marine Le Pen (RN, da, a redenumit partidul tatălui său …) este destul de demoralizat. Regimul se joacă cu Le Pen ca o pisică cu un șoarece, amenințând amenzi masive pentru presupusele nereguli de finanțare a campaniei, ceea ce ar aduce falimentul partidului. Instituțiile prezidențiale și majoritare ale celei de-a cincea republici se asigură că regimul francez este sub control pentru moment, deși e adevărat că popularitatea președintelui Emmanuel Macron a scazut cu o viteză uimitoare. Aceleași instituții, care îngreunează pentru moment  “virarea” Franței catre naționalism, ar face, probabil, ca orice viitor regim naționalist să fie mai solid decât cel din Italia.

Traducerea: “Timpul birocraților de la Bruxelles s-a terminat. Valorile, mândria, libertatea popoarelor și națiunilor: în luna mai revoluția bunului simț va veni peste tot în Europa. Suntem gata. @MLP_officiel“

Politica occidentală va fi, în opinia mea, dominată din ce în ce mai mult de partide de dreapta cu retorică populistă. Cu toate acestea, nu sunt sigur că vor reduce în realitate imigrația. Forțele aliniate împotriva lor sunt enorme. Stimulentele sunt destul de clare: o retorică puțin populistă nu strică. De fapt, închiderea imigrației ( ca să nu mai vorbim de remigrație) este mult mai dificilă – așa cum a aflat președintele Trump.

Cu toate acestea, ar trebui să ne bucurăm: facem progrese. Pe baza acestor tendințe, cel puțin putem spune că, chiar dacă (dacă!) America și Europa de Nord-Vest vor fi pierdute, Europa de Sud și de Est va fi păstrată ca o țară pentru europeni.

Intr-o notă mai puțin pozitivă, aș observa că capacitatea organizatorică a Europei de Sud și de Est este deprimant  de scăzută. Aceste țări, indiferent de motive, nu sunt capabile să producă locuri de muncă și bunăstare socială în măsura în care tinerii doresc sau se așteaptă ,și mulți dintre ei se îndreaptă către Europa de Nord-Vest. Europa periferică suferă un exod de creiere. Aceasta cu siguranță “re-europenizează” Europa de Nord-Vest într-o anumită măsură, dar nu e prea promițătoare pentru viitor. În cele din urmă, “Nordicii” vor trebui să se trezească și să înțeleagă atât realitățile etnice, cât și valoarea supremă a patrimoniului nostru european.

Kombatting Kavanaugh: Rape-Hysteria and the Void of Vagynocracy

/20 Comments/in /by

Is “feminist intellect” an oxymoron? Is Vagynocracy — the vagina-worshipping, gynaecocratic cult of feminism — an intellectual and ethical void? Countless feminists certainly seem determined to prove so. I’m not a fan of the American judge Brett Kavanaugh and I’m suspending judgment about whether his appointment to the Supreme Court will be a Good Thing. But I’m already sure that those who oppose his appointment are hysterical hypocrites. Watching their antics, I was reminded of a passage in Orwell’s Nineteen Eighty-Four (1949). The ideologue and torturer O’Brien tells the thought-criminal Winston Smith about a fundamental principle of IngSoc:

“I tell you, Winston, that reality is not external. Reality exists in the human mind, and nowhere else. Not in the individual mind, which can make mistakes, and in any case soon perishes: only in the mind of the Party, which is collective and immortal. Whatever the Party holds to be the truth, is truth. It is impossible to see reality except by looking through the eyes of the Party.” (Op. cit., Part 3, ch. 2)

The requirements of feminism

It’s easy to adapt that passage from Orwell to the requirements of modern feminism and the Vagynocracy:

We tell you, evil white males, that reality is not external. Reality exists in the female mind, and nowhere else. Not in the white male mind, which is evil, and in all cases must be demonized: only in the minds of women, who are rendered infallible by their victimhood. Whatever women hold to be the truth, is truth. It is impossible to see reality except by looking through the eyes of women.

A lone White male vs a feminist and her Jewish lawyers

Thus speaks the Vagynocracy on behalf of those who oppose the appointment of Brett Kavanaugh. Of course, there are obvious problems with that kind of feminist epistemology. Women don’t all think alike and some women are dishonest, delusional or psychopathic. And the epistemology doesn’t take account of non-White males, who are higher on the left’s victim-hierarchy than White women. But those are only problems if you believe in an objective external reality and in logical consistency. Feminists are part of the left and they don’t believe in objective reality or logical consistency.

Feminist icon Ruth Bader Ginsburg, one of three Jews on the Supreme Court

Read more

Victory, Italian-Style

/20 Comments/in , /by

The Italian Government: left to right, Di Maio, Salvini, Conte.

It’s no secret that European politics has been steadily shifting to the right in recent years. The Social-Democratic and Socialist center-left has been collapsing across Europe. There has been a concurrent rise of the hard left and of the nationalist right, although power is mostly now held by the (useless) center-right.

There have been breakthroughs by populist, anti-immigration Right-wing parties across Europe. The Danish government, which rules with the backing of the nationalist Danish People’s Party (DF), has announced that it will take zero (0) U.N. refugees in 2018, citing the fact that too few of the refugees already in Denmark have found work or integrated. In short, they are an economic and social liability. Denmark has also recently passed “forced assimilation” legislation to end the parallel societies existing in the country’s Muslim ghettos—(e.g., “mandatory day care for a minimum of 30 hours a week for children up to six years old living in one of the 25 residential areas, which includes courses in Danish values ‘​​such as gender equality, community, participation and co-responsibility’). As race-realists, we would say that such legislation misses the point insofar as Denmark’s unique indigenous genetic heritage is still being destroyed.

In Austria, the nationalist Austrian Freedom Party (FPÖ) currently rules in Austria as a junior partner in a coalition led the by the young, savvy conservative leader Sebastian Kurz. The previous time the FPÖ was in government, in 2000, the European Union voted sanctions to punish the Austrians for the audacity of having allowed Right-wing populist party in power, democracy be damned. This is one metric of how far we have come: with populists in power in several European countries, there is no longer a consensus among the 28 member states to punish the Austrians for “voting wrong.”

In Hungary, we have for years had a patriotic government under Viktor Orbán, who has regularly and explicitly denounced the threat posed by replacement-level Afro-Islamic immigration and multiculturalism. In Poland, a somewhat less interesting national-populist regime has also come to power. The EU institutions regularly denounce these governments as “violating the rule of law.” For the most part, as in the United States, liberals in Europe seem to consider that “violating the rule of law” in practice means “doing what liberals dislike,” no matter what the people want or what the law actually says. In both Hungary and Poland, the populist governments have maintained their popularity and have pledged to protect each other by vetoing any EU sanctions from Brussels. Read more

Lincoln’s Rhetoric on the Struggle Between Good and Evil: Relevance to the Present

/27 Comments/in /by

In writing a chapter on Puritanism for my projected book on the Western liberal tradition, I came across a fascinating portrait of Lincoln by conservative intellectual M. E. Bradford — a portrait that is quite pertinent to the current political climate. Bradford, incidentally, was an early victim of the neocon takeover of the conservative movement during the Reagan Administration. Bradford was a prominent candidate for the director of the National Endowment for the Humanities. The battle, which Bradford lost,”pits so-called new conservatives [neocons] against more fundamentalist conservatives [paleocons].” The neocons were particularly energized by Bradford’s views on Lincoln.

As noted in TOO several times (e.g., here), a consistent strand of American political thought deriving originally from the Puritan strand of American culture (and exploited by Jewish intellectual movements for their own purposes, as noted in The Culture of Critique) is to cast political opposition in moral terms.

This is particularly noticeable on the left. The Kavanaugh circus and pretty much everything about Trump beginning with his candidacy in 2016 are good examples. As the politics of the country become ever more polarized by race and gender, these moral posturings are increasingly phrased as condemnations of White people as evil. This recent New York Times op-ed is a good example:

After a confirmation process where women all but slit their wrists, letting their stories of sexual trauma run like rivers of blood through the Capitol, the Senate still voted to confirm Judge Brett M. Kavanaugh to the Supreme Court. …

These women are gender traitors, to borrow a term from the dystopian TV series “The Handmaid’s Tale.” They’ve made standing by the patriarchy a full-time job. The women who support them show up at the Capitol wearing “Women for Kavanaugh” T-shirts, but also probably tell their daughters to put on less revealing clothes when they go out. …

We’re talking about white women. The same 53 percent who put their racial privilege ahead of their second-class gender status in 2016 by voting to uphold a system that values only their whiteness, just as they have for decades. 

This moralistic tradition in American politics has a long history. Lincoln was of New England stock and is a good example of millenarian spirit that pervaded nineteenth-century American thought. Bradford emphasizes this aspect of Lincoln’s thought, describing Lincoln’s view as essentially “secular Puritanism” that “must replace Church with State”[1]  while retaining the moralistic, redemptive overtones. In the end, force, apocalyptic force should be used: this utopian future must be achieved as a result of the victory of the forces of good over the forces of evil. And against the forces of evil, there can be no accommodation, no compromise. Read more